Mare taină viața omului pe acest pământ! Și mare taină copilăria! Însă vedeți, dacă nu creștem, nu ne maturizăm lăuntric, nu vedem tainele astea, deși viețuim în miezul lor!

Iată-l cum zburdă bălai prin curte ca un fluture fără de grijă, rătăcit de prin văzduhurile cele mai de sus! Mai înalt firul ierbii decât el! Brațele-mi încă îl simt la piept, legându-l și îmblânzindu-l din năstrușniciile pe care le născocește continuu. Emoționat, probabil, de cântecelul pe care tocmai i l-am fredonat lângă obrăjorul bucălat, strângând-l cu nesațiu în brațe, are acum convingerea fermă că nu va mai fi spaima puilor și a pisicuțelor pe care le sugrumă zilnic din prea multă pasiune. 

Drept care, cu un duh patern, încearcă să culce puii bietei pisici-mamă cu un suav și stâlcit cântec de leagăn. Își ia cea mai generoasă fățucă din lume și le oferă o plimbare cu căruțul de păpuși al Măriucăi. Nu contează dacă pisicuții vor sau nu, el îi iubește maxim și patern le fredonează cântecul îmblânzitor de suflet – „nani,  puitol” (puișor). 

Privesc cu lacrimi fericite creștetul său de mătase aurie, îmbăiat în soare și clipele se rostogolesc în nesfârșire, iar veacurile se întorc, se intersectează în aceeași această clipă, deopotrivă cu cele ce vor veni. În creștetul lui Gheorghe văd parcă, aidoma, pe frații lui mari acum – adevărați bărbați (câte suflete de băieți năzdrăvani am mai îmblânzit și eu în astă viață trecătoare la pieptul acesta slab, dar purtător de doruri și iubire sfântă! Cu nepricepute doine către Tine, Doamne al meu), îl văd cumva pe bunicul, pe străbunicul, pe stră-stră-stră... Apoi, peste veac pe fiul său, pe fiii fiilor săi și tot așa... creștet bălai, fiecare cu chipul său necunoscut mie conștient, însă cu siguranță cunoscut sângelui meu genealogic... Și înțeleg astfel ce mare taină este, cum într-un suflet de peste veac se unesc timpuri și doruri, ne duc cu gândul la rugăciune pentru strămoșii și urmașii noștri. Cum putem înțelege acest ciclu al vieții, al trecerii, al neamurilor care cândva, pe alte meleaguri de pământ, au fost și ei copii! Au tresăltat, au râs, au fost nevinovați și au ațipit în brațe iubitoare de maică, sub alinarea vreunei doine... Ce dor, ce dor stârnește în suflet vederea unui prunc călătorind stângaci prin veacuri...

Iată și sufletul meu de copil zburdând în luminile copilăriei! Fără de știre, fără de grijă... Însă omul, cât e copil, nu pricepe această mare taină – copilăria! Zbor de nea, aripă de lumină desprinsă din țara fără de timp. Candoare și nevinovăție.  

Pasul lui Gheorghe povestește acum despre ele. Pasul lui abia atingând pământul, mă învață despre copilărie, despre copilul din mine. Ochișorii lui curați și sinceri sunt cel mai adânc drum către sens, către ceea ce vom fi cândva – copiii Raiului!

Unde este pruncul din mine, unde sunt copiii din adulții de pe stradă? Oare mai știm cine suntem? Oare, de atâția ani călătorind, știm să pășim ca Gheorghe acum? Fără de grijă, în palmele de lumină ale Domnului, încât ai putea jura că nu atinge pământul, că își ține cu grație ascunse o pereche de aripi îngerești și țopăie legănat ca îmbătat de fericire, îndrăgostit de zările nesfârșite ale iubirii. Vai, el știe că se mișcă în Iubire, că plutește în Iubire! Cât aș vrea să putem viețui și noi astfel! Însă învăț, învăț de la ei. Am înțeles de la pruncii mei cum să mă întorc Acasă. Rememorez o copilărie pe care nu am avut-o vreodată, o trăiesc acum, pierdută în emoția descoperirii lor. Căci Adevărul se înțelege doar prin uimire.

Când eram adolescentă admiram mult cartea doamnei Irina Mavrodin – „Uimire și poiesis”, căci vedeam în ea o intuiție a adevăratei teologii (chiar dacă nu făcea nici o referire la acest aspect). Însă aceasta (adevărata teologie) nu este o simplă teorie scolastică despre Dumnezeu. Este vedere. Iar vederea transformă. De aceea spun că, privind cu uimire copiii, această uimire în perspectivă eshatologică, ființa mea interioară învață calea spre Acasă, spre a fi copilul din curțile domnești ale Tatălui meu...

Pentru că emoțiile lor nevinovate sunt pentru mine pajiști senine ale Raiului, iar îmbrățișarea lor este văzduh din veacul ce va să fie. Privesc și devin. Devin copilul din Cer, devin fiul care privește cu nesaț chipul Tatălui său, de care se uimește. 

Iată o perspectivă ușor îndrăzneață poate: copilărie și Theosis. În clocotul vieții mele ca mamă nu am mai avut răgaz să citesc ceea ce lecturam în facultate din Sfinți teologi Grigorie Teologul, Simeon Noul Teolog sau din Vladimir Lossky, Paul Evdokimov și alți mari înțelegători ai adevăratei Dogmatici drept slăvitoare, care au propovăduit iubirea dumnezeiască, unirea ipostatică, vederea dumnezeiască prin Har care transformă lăuntric omul. Sfântul Ioan Teologul și Sfântul Siluan au mai călătorit ca și lectură teologică dincoace de anii aceia. Însă, fie că îi spunem Deisis, fie Theosis, a rămas pentru mine un concept viu, o sete mistică și acerbă pe care încerc să o astâmpăr prin fiece context pe care Domnul îl așază înainte. De aceea, din binecuvântarea Lui, Cel Care a pus în mâinile mele netrebnice împărtășirea dragostei Sale – pruncii – am actualizat și personalizat acest Theosis prin ei. 

Drept pentru care spun acum că vederea lor contemplativă – ca și chip al neprihănirii și iubirii, al copilului ca fiu al Tatălui, mișcându-se în curțile Domnului după cuvântul în Hristos ne mișcăm, viem și suntem, așa cum se mișcă ei în încredințarea iubirii și alte însușiri specifice adevăratei copilării sufletești – a fost și este pentru mine o formă delicată de Theologie transformatoare, Deisis. 

Dacă încerci să vorbești despre Adevăr, te depărtezi deja de el. Abia în clipa în care Îl contempli, cu uimire și doxologie, când El devine un mirabil Tu, cunoști nu ce, cunoști Cine și cum este Adevărul. Din aceeași uimire doxologică se naște și dorința creatoare, împărtășirea Iubirii. De aceea, oricât am vorbit acum, pentru a mă explica, despre toate acestea, abia în clipa când ele tac și rămâne doar glasul cristalin desprinzându-se de prin cotloanele sufletului, strigând cuminte mama, pentru ca apoi să se prefacă în rugăciune, abia când mânuța lui alunecă moale de pe obrazul tău, pentru că s-a topit în dulce ațipire, și mai ales când inima începe a-și suspina dulcile doruri pe care el, mititelul le-a născut înlăuntrul tău odată cu venirea sa sfioasă pe lume, abia atunci înțelegi cum începe pentru o mamă cărarea către Rai. Cum începe acea clipă nesfârșită, în care Te zăresc și mă unesc cu Tine, Doamne al meu.