Nu putem ierta pentru că suntem stăpâniţi de dorinţa de a supravieţui; ne iubim viaţa noastră mai presus de orice. În Epistola către Evrei, Sfântul Pavel ne spune că cei care au trăit temându-se de puterea morţii au crescut în păcate şi au îngăduit morţii să fie stăpână pe viaţa lor (cf. Evr. 2, 15). Dar atunci când ne încredem în cuvântul Domnului şi mai ales când urmăm pildei lui Hristos, Care nu Şi-a cruţat viaţa pentru mântuirea tuturor, ne putem încumeta să-i iertăm pe cei care ne rănesc. Iertarea semenilor ne deschide calea către Dumnezeu.

Când nu iertăm înseamnă că ne iubim pe noi înşine mai presus de orice şi atunci rămânem închişi faţă de harul lui Dumnezeu. Atunci când nu iertăm devenim atât de egoişti încât suntem în stare de orice nelegiuire.

Când iertăm credem în cuvântul Domnului care ne vorbeşte ca şi cum am fi egalii Lui: „Dacă tu ierţi greşeala aproapelui tău, şi Eu o să îţi iert păcatele” (cf. Mat. 6, 14).

Înţelegerea este inegală: ea îl cinsteşte pe om. Când primim această cinste şi încercăm să îl iertăm pe cel care ne-a mâhnit, dobândim harul lui Dumnezeu şi începem să înţelegem că un singur lucru este important în viaţa noastră: ca El să crească prin har în noi, iar noi să ne micşorăm pe noi înşine, să ne micşorăm egoismul. Precum spunea marele Prooroc şi Botezător Ioan: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 30). Şi a spus acest cuvânt în ceasul în care slava lui ajunsese la apogeu în Israel; unii îl considerau a fi chiar Mesia (cf. Luc. 3, 15). Şi deşi era cel mai mare s-a făcut pe sine cel de pe urmă spunând că el nu e vrednic nici măcar să dezlege cureaua încălţămintei Domnului (cf. Ioan 1, 27). Pentru că el s-a considerat pe sine a fi cel mai mic, Dumnezeu l-a înălţat şi l-a făcut să fie cel mai mare (cf. Luc. 7, 28).

Sfântul Ioan Scărarul spune că dacă răspundem cu răutate celor care ne fac rău, atunci ne urâm sufletul. Dar dacă ne silim pe noi înşine să primim ocara şi umilirea, am urcat deja pe prima treaptă a scării care duce la desăvârşirea dumnezeiască. Şi dacă ne rugăm pentru cel care ne-a nedreptăţit, am păşit pe a doua treaptă a scării. Şi dacă simţim milă pentru cel care ne-a nedreptăţit, căci prin aceasta el și-a vătămat sufletul, am urcat chiar mai sus. Și dacă ne bucurăm pentru că am fost învredniciţi să suferim pentru porunca Domnului, precum apostolii atunci când au fost alungaţi din sinedriu (cf. Fapt. 5, 41), am ajuns la desăvârşirea acestei scări a urcuşului dumnezeiesc.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mămăstire Putna, 2012, pp. 48-49)