De ce te împodobești cu darul lui Dumnezeu, ca și cum ți-ar aparține?

Cuvinte duhovnicești

De ce te împodobești cu darul lui Dumnezeu, ca și cum ți-ar aparține?

    • De ce te împodobești cu darul lui Dumnezeu, ca și cum ți-ar aparține?
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Rugăciunea celui smerit trece și sosește la Dumnezeu, iar a celui mândru mânie pe Dumnezeu. Când ai ajuns chiar la vârful faptelor bune, nici atunci nu este trebuință să te lauzi.

De ce te împodobești cu darul lui Dumnezeu, ca și cum l-ai fi câștigat de aiurea? Să cunoști pe cel Preaînalt și să nu te înalți peste fire; zidire a lui Dumnezeu fiind, să nu te lepezi de Cel ce te-a zidit. Ajutor primind de la Dumnezeu, nu întoarce spatele Dătătorului cel Bun. La înălțime de viață te-ai suit, dar El ți-a dat-o. Ai săvârșit vreo faptă bună, dar El ți-a ajutat, lucrând cu tine împreună. Mărturisește pe Cel ce te-a ridicat pe tine. Om ești, să nu-ți treci marginea firii.

Cunoaște-ți ce-i al tău, ca și ce-i al firii tale. Să nu te lepezi, din răutate de neam și de fire, chiar dacă acesta-i smerit și simplu, iar tu ai ajuns mare, că Același Ziditor pe amândoi v-a zidit. Să nu asuprești pe cel smerit, că-i mai tare decât tine și, mergând mai aproape de pământ, nu cade rău, iar cel înalt, de va cădea, se va sfărâma.

Putred scaun este mândria, că cel ce șade pe ea, degrabă cade. Iar cel smerit totdeauna stă tare, și mândria nu-i clatină lui piciorul niciodată.

Omul cel mândru este ca un copac fără rădăcini, nu suferă furtuna vântului. Gândul cel smerit cetate își zidește, iar cel ce locuiește în el nesurpat este. Spuma de pe apă piere și pomenirea celui mândru nu rămâne după moarte. Cuvântul celui smerit este tărie sufletului, iar al celui mândru este plin de mânie.

Rugăciunea celui smerit trece și sosește la Dumnezeu, iar a celui mândru mânie pe Dumnezeu. Când ai ajuns chiar la vârful faptelor bune, nici atunci nu este trebuință să te lauzi. Că cel ce cade jos, de pe pământ, degrabă se scoală, iar cel ce cade de sus, capătă rană de moarte. Toiagul este chip și semn al învățăturii, că, pe acesta avându-l omul, trece Iordanul vieții. Toiagul în mâinile călătorului este de trebuință pretutindenea și la tot lucrul. Și învățătura cea din fapte îndreptează viața omului. Toiagul cel aruncat s-a prefăcut în șarpe. Și învățătura cea din fapte, aruncată în dulceața cea trupească, călcată si stricată se face. (Sfântul Evagrie)

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 416)