După ce faceam rugăciunile, ceream iertare unul de la altul. Aşa ne-au învăţat părinţii; şi ei cereau iertare de la noi! Iertaţi-mă că mă duc să mă culc; aşa ceream noi iertare unul de la altul şi ne duceam fiecare în camerele noastre ca să ne culcăm. Dar eu mai mic, dormeam cu mama, cum am spus. Tata nu era acasă decât la sfârşitul săptămânii. Şi îmi amintesc că mă sculam noaptea să mă duc afară; ştiţi, noi nu aveam case moderne cu băile înăuntru; eram ca la ţară. Când mă duceam afară însă, era întuneric, pădure, câini şi mă temeam. Mama mergea cu mine şi mă învăţa să spun psalmul: "Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu. De cine mă voi teme? Domnul este păzitorul vieţii mele. De cine mă voi înfricoşa?" Şi spuneam psalmul acesta ducându-ne afară şi nu-mi mai era frică. Sigur, pădurea, câinii erau tot acolo, dar eu parcă nici nu vedeam, nici nu auzeam.

(Dinu Cruga, Izvoare Duhovnicești, Arhiepiscopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1998, p. 9)