Ce înseamnă cuvântul lui Solomon: „De dormit dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea cântărilor 5, 2)?

Este un cuvânt foarte profund. Inima este organul cunoaşterii supreme, organul comunicării cu Dumnezeu şi cu întreaga lume transcendentală. Ea niciodată nu doarme. Cea mai importantă şi profundă activitate psihică se desfăşoară dincolo de pragul conştiinţei noastre şi nu încetează niciodată. O exprimare limpede a acestei idei o putem găsi la Leibniz:

„Propria noastră experienţă demonstrează că nu există o astfel de stare în viaţă în care puterea reprezentativă [imaginativă] să se întrerupă, iar duhul [spiritul] să înceteze să creeze imagini. Oare ni se va spune că e vorba de vis? Dar viaţa în timpul somnului îşi are imaginile sale. Ceea ce e numit «somn fără vise» nu este altceva decât un somn profund, ale cărui vise nu le mai ţinem minte sau ale cărui imagini nu ni le mai amintim când ne trezim. Însă de fiecare dată la trezire avem senzaţia că în timpul somnului a trecut ceva vreme, iar această senzaţie ar fi fost cu neputinţă dacă nu am fi visat, adică dacă nu am fi avut în timpul somnului închipuiri, deoarece noi percepem timpul în funcţie de imaginile care se derulează, astfel că unul şi acelaşi interval de timp ni se pare lung ori scurt, după cum am avut mai multe sau mai puţine imagini pe parcursul lui.

Dacă nu am fi visat deloc, atunci timpul somnului ar fi trebuit să dispară pentru noi, dar, aşa cum somnul care a trecut îl percepem în permanenţă ca timp scurs, această experienţă ni se pare că dovedeşte că noi visăm în permanenţă. Mai mult, nu ne-am fi trezit cu imagini, dacă am fi dormit fără să avem nici un fel de imagini. De altfel, şi aşa-numitul somn fără vise este însoţit de un vag [slab] simţământ al lumii înconjurătoare şi ne trezim cu atât mai uşor cu cât este mai puternic acest simţământ. De aceea, permanenţa imaginilor în sufletul nostru nu trebuie să se întemeieze doar pe vise, deoarece în timpul somnului are loc şi reprezentarea lumii exterioare”.

Aproape toţi oamenii, chiar şi cei mai puţin sensibili, posedă o altă capacitate de cunoaştere decât cea prin intermediul celor cinci simţuri. Cu cât înduhovnicirea omului este mai deplină, cu atât este mai evidentă această înaltă capacitate de cunoaştere.

În condiţii specifice, şi la oamenii cu capacităţi senzitive mai mari, această cunoaştere se manifestă cu o putere neobişnuită în străvedere, presimţire şi previziuni proroceşti.

(Sfântul Luca al Crimeei, Puterea inimii, traducere Evdochia Șavga, Editura Sophia, București, 2010, pp. 134-135)