Text și context

Adăstat la Capernaum, Mântuitorul e și aici asaltat de mulțime. E de-a dreptul firesc să se întâmple așa. Lumea e dornică să-L asculte. Unii au și câte ceva să Îi ceară. I s-a dus vestea că face minuni și e un bun vorbitor. Ca atare, casa în care stă e umplută până la refuz de oameni. Cu toții, dornici să-l asculte. O mulțime pestriță. Unii vor înțelege ceva din spusele Sale. Alții nu. Vor rămâne doar cu sentimentul acela de: „et in Arcadia ego”. Mai mult decât nimic...

Slăbănogul

În acest context se va petrece minunea. Una aparte prin conținut și mesaj. Un om suferind de o grea neputință va fi adus în fața lui Hristos de către prietenii săi. Întrucât cei de față par mai interesați de cuvintele Învățătorului decât de durerea celui adus înaintea Sa spre a fi tămăduit, nimeni nu se va strădui să-i faciliteze accesul în casă. Ca atare, prietenii sunt puși în fața unei grele alegeri. A se întoarce de unde au venit, ori a găsi o cale de a-l aduce în fața lui Iisus. Cea de-a doua pare mai dificilă decât cea dintâi. Și totuși. N-au bătut atâta cale spre a se da bătuți pe ultima sută de metri. Omul e în suferință. Iar ei și l-ar dori sănătos. Ca atare, vor folosi acoperișul. Relieful sărac în precipitații de pe acele meleaguri le oferă un puternic ajutor. Spațiul acela care, în țări, precum la noi, e ascuțit și greu de escaladat, acolo e plat. Reușesc să-l urce acolo. Apoi, îl coboară direct în fața Celui care vorbește. 

Credința și tămăduirea

Ceea ce-L impresionează pe Fiul lui Dumnezeu e credința prietenilor. Faptul în sine e mărturisit de către Evanghelist însuși. Rezultatul e imediat. „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”, i se spune. Cuvintele sale creează rumoare în mulțime. Un astfel de lucru nu se cădea a fi făcut de către oricine. Doar lui Dumnezeu i se cuvine să ierte păcatele. Hristos e conștient de acest lucru.  Știe, însă, că trebuie urmată o ordine firească a lucrurilor. Că sufletul are prioritate asupra trupului. Și că problema omului cu pricina era în primul rând una de natură sufletească. În cazul său, suferința era urmarea păcatului. După acest lucru este rânduit, urmează tămăduirea trupească. Spre uimirea celor de față. La poruncă. Omul își ia patul și pleacă fericit. Prietenii sunt cei cărora li se datorează această tămăduire. Credinței lor, mai precis.

În loc de concluzii

Minunea de astăzi vine să spună mute lucruri cititorului. Să vorbească despre tămăduire și prioritatea celor sufletești în raport cu cele spirituale. Întâi se curăță sufletul, apoi i se dă trupului ceea ce i se cuvine. Altminteri, chiar dacă e funcțional din punct de vedere fizic, un trup robit păcatului e tot bolnav. Vine să aducă în atenție și un alt aspect. Altruismul. Prietenii sunt cei cărora li se datorează minunea. Credinței lor. Și consecvenței în implementarea ei. Căci, vorba sfântului Iacov: „credința fără fapte este moartă”. Pentru fiecare dintre noi, ea vine să se constituie și într-o invitație. La a fi pentru cel oropsit și bolnav prietenul capabil să străbată peretele pe care, nu de puține ori, mulțimile îl ridică între cel suferind și Dumnezeu. Dacă ei au reușit să-l coboare prin acoperiș, noi suntem chemați să coborâm pe cei dragi pe care durerea îi face să nu se poată bucura de deplinătatea vieții prin acoperișul lumii. Al unei lumi care nu de puține ori e opacă. Închide accesul la Împărăție pentru cei din jur, fără a se bucura ea însăși de a intra în ea. Mai mult ca de obicei, suntem chemați astăzi a privi din această perspectivă înspre pericopa evanghelică de azi. Și să devenim noi înșine prieteni care, prin credință și stăruință înaintea lui Hristos, aduc tămăduire și balsam sufletesc. Îndrăzniți!