Iată de ce, în afară de Hristos, în viața plină de păcate și de patimi, ne simțim înlănțuiți și robiți! Ochii noștri, de pildă, care au fost făcuți de Dumnezeu ca să vadă lumina, să admire frumusețile naturii, se simt în grea robie atunci când se află într-o noapte de beznă. Și nu numai că se află în robie dar, din cauza întunericului, întreg corpul omenesc îndură suferințe și lovituri. Dacă merge noaptea pe drum, omul se împiedică de pietre și cade în șanțuri, dacă se află în călătorie depărtată, e jefuit și chiar omorât de tâlhari, iar dacă stă acasă, orice tufiș i se pare o nălucă și orice foșnet îl sperie, ca și cum s-ar apropia un dușman ce vrea să-i ridice viața. În schimb, câtă desfătare și bucurie pentru ochii omului când întunericul se împrăștie și apare lumina soarelui! Omul este atunci în largul său. De-abia atunci ochii simt că au trecut de la robie la libertate. Atunci omul pășește voios pe drum, fară să se împiedice de pietre sau să cadă în șanțuri. Tâlharii stau ascunși și nu îndrăznesc să se apropie de el, iar umbrele și tufișurile apar în forma lor naturală și nu-l mai înspăimântă. Cine poate să spună că la lumina zilei ochii se află în robia și în lanțurile întunericului?

Tot astfel se întâmplă și cu sufletul nostru luminat de Hristos. Căci de ne vom întoarce spre lumea noastră lăuntrică, spre lumea nevăzută a Împărăției Cerurilor, vom vedea că și acolo există lumină și întuneric, curse și gropi, tâlhari și năluci, flori plăcut mirositoare și buruieni otrăvitoare. Când este cu noi Soarele Hristos, toate apar clare iar tâlharii se ascund. Abia atunci ochiul sufletului nostru se eliberează din robia întunericului, căci „de va fi ochiul tău curat zice Domnul, tot trupul tău va fi luminat”.

(Arhimandritul Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 125-126)