Freamătul pregătirilor cuprindea satul tot mai intens pe măsură ce ne apropiam de Ajun. Gospodăriile erau toate o forfotă. Se găteau bucatele tradiționale pentru colindători, se primeneau și se împodobeau veșmintele, se făcea curat în case și în suflete.

Copilașii abia așteptau să meargă în cete la colindat. Cei mai măricei meștereau la Steaua înnobilată cu icoana Nașterii Mântuitorului, având instalația mobilă care cobora și ridica steaua, într-o mișcare menită a imita dinamismul stelei care a călăuzit pe cei trei magi, să ajungă fără greș la Hristos Pruncul.

Câțiva flăcăiandri repetau de zor rolurile din piesa de teatru popular Viflaimul, emoționați și entuziaști de cinstea de a interpreta rolul unuia din magi, a îngerului, păstorilor sau a sfetnicului care tâlcuia profețiile împlinite, pe care Irod, învârtoșatul, nu voise să-l asculte.

În sfârșit, venea Ajunul. Cetele de mici copilași, însoțiți de părinți, începeau să colinde pe la casele oamenilor.

Toate erau bucuroase de acești vestitori puri ai Inocenței Întrupate care le strigau gazdelor: Sloboziți Crăciunul în casă? Colindătorii mai mici primeau mere și dulciuri. Mai târziu, la orele amiezii, ieșeau și grupurile de doi sau trei băieți, cu steaua lor mobilă. Ei colindau până spre miezul nopții, trecând pe la fiecare familie: Primiți steaua în casă?

Punctul culminant era atins de trupa Viflaimului. Reprezentația avea loc în câte o casă aleasă pe vecinătăți, în așa fel încât toate părțile satului să se poată strânge, pentru a participa la bucuria prăznuirii. Toată noaptea băiețandrii jucau neobosiți rolurile lui Irod și soldatului său, ale crailor Baltazar, Melchior și Gașpar, ale sfetnicului tâlcuitor, îmbrăcat în negru, purtând barba din fuior de cânepă – numit  de gospodari „popa”, ale îngerului și păstorilor din Betleem. Acest teatru popular era prezentat și în serile următoare ale sărbătorii Nașterii Domnului.

Îmi amintesc că am avut primul meu rol în „Viflaim” chiar în decembrie 1989. Ar fi trebuit să interpretez cel mai important rol, care, ca replici și interpretare, era al lui Irod. Pentru că nu eram, totuși, suficient de fioros pentru „a-l juca pe Irod”, am fost desemnat să-l interpretez pe craiul Baltazar. Fericită potrivire!

Dar în Ajun nimeni nu dormea în satul meu natal Spermezeu. Toate casele erau luminate. Toate porțile deschise. Toată lumea veghea în lumină, cu acea bucurie că Mesia va veni și se va naște printre noi, oameni ai pământului și ai greului vieții, ca să ne ușureze de poveri și să ne deschidă Porțile Raiului.

Efectiv simțeai că ești unul din păstorii care erau vestiți de îngeri că se naște, undeva, într-un smerit grajd, Hristos. Nu erau copilașii care colindau oare îngerii vestitori? Cu siguranță deasupra lor văzduhul se deschidea tainic, umplându-se de îndemnul puterilor cerești slujitoare: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Un sentiment de blândă apocalipsă, de sfârșit de lume și de început de lume, se strecura pe ulițele satului în noaptea de Ajun. Oamenii simțeau că sunt în pragul unui eveniment crucial pentru întreaga lume. Poate de aceea unul din colindele străvechi din Spermezeu era o cugetare la Judecata de Apoi:

„La vremea de Judecată
Viță verde de lemn verde (refren)
Când nouă ne va fi dată,
Trâmbița-vor îngerii
În patru cornuri de lume,
La tot omul pe-al lui nume.
Să iasă la judecată
Viii cu morții deodată (…)”

Și alt colind, care arată de ce în noaptea de Ajun se veghea, pentru că întunericul fusese alungat de Răsăritul Cel de Sus, de Soarele-Hristos:

„Sculați gaze nu dormiți,
Că Soarele-o răsărit, (…)
În casa creștinilor.
Că îi Soare luminos
Domnul nost Iisus Hristos,
Care de la iad ne-o scos,
Din muncile iadului,
Din văpaia focului”

Cineva m-a întrebat, odată, care este colindul meu preferat. Nu am unul anume. Toate îmi sunt la inimă! Însă cred că cel mai emoționant colind din copilărie este cel de care mi-am amintit și la slujba înmormântării unei tinere mame, din satul meu, plecată năprasnic din această lume, lăsând pe brațele soțului văduv și a părinților săi îndurerați primul ei copilaș neînțărcat, rămas orfan. L-a adoptat și îl crește Maica Domnului, laolaltă cu toți cei părăsiți în lumea largă, tocmai de aceea am așezat, ca mulțumire și mângâiere în Troița Paraclis din Spermezeu, Icoana Maicii Domnului Alăptătoarea. În colind, Pruncul plânge, iar Maica Sa Îl liniștește:

„Taci, Fiule, taci Dragule,
Că Ție Maica Ți-a dat,
Două mere, două pere,
Două țâțe dalbe a’mele (…)
Ți-a dat cheia Raiului,
Scaunul Județului,
Șuștarul Botezului,
Cu șuștaru-i boteza,
Cu scaunu-i judeca,
Pe tăt omul îi chema,
Pe tăt omul să-l slobozi,
Să faci dreptate la toți”.

Dulce și sfântă naivitate care caută să mângâie Pruncul care a venit să ne scoată din întuneric și durere! Dulce și de neuitat mireasmă a privegherii de Ajun și a prăznuirii de lumină și de bucurie sfântă! Pe undeva, am rămas acel Baltazar colindătorul prin casele vecinilor și gospodarilor, care caută să se închine Mesiei și să-L facă cunoscut și altora, ocolindu-l pe fiorosul și îndărătnicul Irod.

Acum nu mai port pe brațe steaua mobilă din copilărie, însă plecând de la Steaua Betleemului, colind meleaguri îndepărtate și reci sub lumina călăuzitoare a Stelei Nordului. Sate luminate în noaptea de Ajun nu mai străbat, dar am întâlnit, în Scandinavia, obiceiul ca în noaptea polară a prăznuirii Crăciunului să fie așezate la fereastră felinarele aprinse, simbol al unui obicei de demult: poate Maica Domnului, protejată de Bătrânul Drept Iosif, ar vrea să ceară adăpost undeva ca să-L nască pe Hristos și așa ar vedea că pribegii călători ar fi primiți cu bucurie în casele oamenilor…

Hristos Se naște, iubite frate și iubită soră. Să stăm de veghe cu bucurie sfântă, în lumina și căldura dragostei, încălzind ieslea pentru Pruncul Sfânt cu răsuflarea inimilor noastre!