– Părinte Iacov, veniţi să liturghisiţi la Cuviosul Ioan.

Acela răspundea:

– Eu, cel din pământ, nu sunt vrednic să mă aflu înaintea dumnezeiescului Ioan.

Şi întotdeauna când pronunţa numele Cuviosului Ioan, căruia adeseori îi spunea „dumnezeiescul Ioan” şi „mărturisitorul”, la cuvintele „dumnezeiescul” şi „mărturisitorul” vocea lui lua un ton de măreţie solemnă, ca şi cum ar vedea pe sfântul înaintea lui şi l-ar proclama împărat.

Pe Cuviosul Ioan nu numai că îl ruga să alerge la nevoile credincioşilor, dar îl şi vedea viu afară de racla lui, grăbindu-se spre ajutorarea lor.

Odată, pe când stăteam alături de el, l-am întrebat cu o voce scăzută:

– Sfinţia Voastră l-aţi văzut afară?

Dar Stareţul nu a răspuns ci şi-a continuat povestirea, deoarece se mai aflau şi alţii de faţă. Aceeaşi întrebare i-am pus-o încă de două ori în şoaptă, ca să nu audă ceilalţi. Atunci Stareţul mi-a răspuns:

– De vreme ce îl vezi dimineaţa, când vine de unde a fost şi intră în racla lui, înseamnă că sunt ceasuri în care sfântul nu se află în raclă.

Minunea aceasta că Sfântul Ioan uneori nu se află în racla sa, au adeverit-o şi alţii, precum şi preotul responsabil al bisericii. Cuviosul Ioan îl învrednicea pe fericitul Stareţ de discuţii reale cu el. Ba ceva încă şi mai mult, Stareţul îl vedea întreg şi viu pe sfânt, cu care discuta.

Odată când se întorcea de la consultaţii medicale, a trecut ca întotdeauna să se închine Cuviosului Ioan. A îngenunchiat la racla cuviosului şi peste puţin l-a văzut pe sfântul care i-a spus:

– Acum am o treabă şi trebuie să plec. Tu să nu primeşti să faci vecernia până ce mă voi întoarce.

Când s-a întors sfântul i-a spus:

– Crezi că binecuvintez pe toţi care vin aici? Iată. Pe această femeie care s-a închinat acum cu copiii ei n-am binecuvântat-o.

– De ce?, a întrebat Părintele Iacov.

– Pentru că îşi blestemă copiii.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Țalikis, Starețul Mănăstirii Cuviosul David, Editura Evanghelismos, p. 151-152)