Cu toţii am auzit, măcar în treacăt, de Sfântul Antonie. Occidentul creştin îl cinsteşte drept Sfântul Anton, iar Orientul l-a numit Sfântul Antonie Egipteanul sau cel Mare. Născut într-o familie creştină la începutul secolului al III-lea, încă de tânăr a căutat prietenia lui Dumnezeu. La vârsta de 20 ani s-a decis să-şi împartă averea săracilor şi s-a retras la marginea satului său, într-un mormânt părăsit. Năzuind spre o izolare totală, s-a stabilit în deşertul de pe malul drept al Nilului, de unde nu a mai plecat niciodată.

A fost primul ascet creştin din istorie, care s-a retras în pustie pentru o viaţă dedicată rugăciunii şi slăvirii lui Dumnezeu. În scurt timp, i s-au adăugat şi alţi doritori de sfinţenie. Trăirea curată şi simplă a Sfântului Antonie şi a ucenicilor săi a ajuns departe, la Alexandria şi Constantinopol. Sursele tradiţionale copte menţionează dorinţa Sfântului Împărat Constantin de a-l cunoaşte pe bătrânul sihastru Antonie.

Încurajaţi de către Sfântul Athanasie, episcopul Alexandriei – şi el ucenic al părintelui Antonie – ucenicii acestuia au înfiinţat prima mănăstire creştină. Menţiunea despre existenţa unei mănăstiri creştine provine din scrierile lui Eusebiu de Cezareea, care pomeneşte de „mănăstirea urmaşilor lui Antonie, din pustiul Nilului”.

Primii călugări obişnuiau să trăiască separat în peşterile masivului muntos, dar se adunau în fiecare Duminică la dumnezeiasca Liturghie. Începând cu secolul al V-lea a fost preluat modelul palestinian de vieţuire, cu reguli monahale precise şi viaţă de obşte.

Vitregiile istorice nu au ocolit casa Sfântului Antonie. Devastată de beduini, de sultanii mameluci, victimă a conflictului dintre ortodocşi şi monofiziţi, mănăstirea a rămas până astăzi oază de spiritualitate şi duhovnicie chiar dacă, actualmente, ţine de Biserica Coptă a Egiptului.