Această lavră, fiind cea mai renumită așezare monahală din Țara Sfântă și metoc al Patriarhiei Ortodoxe din Ierusalim, precum și loc de veșnică odihnă a patriarhilor, s-a bucurat dintotdeauna de o atenție deosebită din partea celorlalte Biserici Ortodoxe. O parte din ajutoarele care se îndreptau de peste tot spre Biserica Sfântului Mormânt, se repartizau și acestei vestite mănăstiri.

Legăturile Mănăstirii Sfântul Sava cu Biserica din Țările Române sunt destul de vechi. Poate chiar la începutul secolului XV când un grup de sihaștri români, în frunte cu Cuviosul Iosif de la Bisericani, se nevoiau la mănăstirile din Palestina și în pustiul de pe Valea Iordanului. Cea mai strânsă legătură, îndeosebi cu Moldova, are loc în secolul XVI, respectiv anul 1583, când monahii români ce se nevoiau la Mănăstirea Sfântul Sava fondează în Iași o mănăstire cu același nume, cu ajutorul voievodului moldovean Petru Șchiopul. Din acest secol legăturile dintre cele două mănăstiri surori și daniile românești către Mănăstirea Sfântul Sava devin tot mai evidente. În prima jumătate a secolului XVIII, cei doi patriarhi ai Ierusalimului, Dositei și Hrisant, adună daruri substanțiale pentru Sfintele Locuri și, respectiv, pentru Mănăstirea Sfântul Sava, care constau în bani, veșminte, obiecte și cărți de cult, alimente și altele.

Strânsele relații între marea lavră savaită și bisericile române s-au consolidat și prin numeroșii monahi români care se nevoiau la Mănăstirea Sfântul Sava. Aceasta era de altfel singura mănăstire la Sfintele Locuri în care trăiau regulat și călugări din Țările Române, unii dintre ei ajungând mari asceți și cuvioși.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Mormântul Domnului, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2010, pp. 257-258)