„Desăvârșirea este atunci când ascultarea are la bază dumnezeiasca dragoste.” (Gheron Iosif Vatopedinul)

Ascultarea, după tradiția ortodoxă, are diferite trepte, în funcție de cunoașterea duhovnicească a lucrătorilor ei, nu numai cât privește calitatea ei, ci și pricinile din care se naște.

De pildă, cei mai nedesăvârșiți, care nu sunt încă părtași dumnezeieștii iubiri, practică ascultarea de frica pedepselor și, în general, de frica Judecății. Înaintând puțin, urcă pe o treaptă mai sus și aleg ascultarea pentru răsplată și pentru câștig, așteptându-și plata lor, potrivit dumnezeieștii făgăduințe. Dar desăvârșirea este atunci când ascultarea are ca bază și resort dumnezeiasca dragoste.

Ne vom referi în continuare la ascultarea monahală. Nu ar fi deloc îndrăzneț dacă am numi-o temelie și bază a zidirii noastre duhovnicești, deoarece aceasta – după credința în Dumnezeu – este forma mai practică a viețuirii noastre în Dumnezeu.

Ascultarea celui care a început recent călătoria lui monahală are – și trebuie să aibă – caracterul unei atârnări pasive a voinței lui de starețul lui. Râvna fierbinte și multa credință către starețul lui care sunt obișnuite la începători, ajută mult în reușita acestei ascultări inițiale oarbe. Începătorul pătimaș este lipsit de libertate duhovnicească și, în avântul lui de a se elibera, atârnă toate direct de Hristos. Locul lui Hristos îl ia starețul, în a cărui persoană tânărul ucenic Îl vede pe Însuși Domnul. De aceea și poruncile starețului trebuie să fie păzite cu absolută strictețe, fără să fie cercetate sau puse la îndoială. Fierbințeala credinței nu cunoaște comparație și ucenicul aplică acele cuvinte din Psalmi: pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre[1]în calea poruncilor Tale am alergat[2] și cugetat-am la poruncile Tale pe care le-am iubit foarte[3].

 (Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] Ps. 16, 4.

[2] Ps. 118, 32.

[3] Ps. 118, 47. 

De la același autor

Ultimele din categorie