Desfrânarea este cel mai adesea privită ca o formă de nebunie. Sfântul Vasile vede în manifestările acestei patimi „fapte săvârşite de un suflet nebun şi turbat”, iar Sfântul Ioan Scărarul spune că ea „îl face pe cel pătimeşte aceasta ca pe un scos din minte şi ieşit din sine, beat de o poftă neîncetată după fiinţa cuvântătoare şi necuvântătoare”. Tot el spune încă: „[dracul curviei], întunecând adeseori mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvârşească acele lucruri pe care numai cei ieşiţi din minte le săvârşesc”.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată cum această patimă rătăceşte mintea omului, îi întunecă, îi tulbură, îi răvăşeşte şi îi chinuie sufletul: „După cum norii şi ceaţa pun ca un văl pe ochii trupului (împiedicându-i să vadă), tot aşa, atunci când pofta necurată pune stăpânire pe suflet, îl lipseşte de orice prevedere şi nu-l lasă să vadă altceva decât lucrul care-i stă înainte (…); tiranizat de aceste ispite, sufletul este uşor înrobit de păcat; (…) având mereu în faţa ochilor, în inimă şi în minte numai un singur lucru (…). Şi după cum orbii care, stând în plină lumină, la amiază, nu văd nicio rază de soare, pentru că ochii lor sunt cu totul închişi, tot aşa nenorociţii căzuţi pradă acestei boli îşi închid urechile la nenumăratele şi folositoarele învăţături pe care li le dau cei apropiaţi”. Acelaşi Sfânt Părinte, în alt loc, numeşte plăcerea după care aleargă desfrânatul „maica nebuniei”.

(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp.143-144)