Maică, vezi încotro te uiți și la cine te rogi! Că, dacă te rogi în pustiu sigur că e pustietate. De multe ori, când ne rugăm, nu ne rugăm la Dumnezeu. Mulți oameni au o concepție greșită despre Dumnezeu și, din cauza asta își pierd credința și bine fac! Sunt oameni care se leapădă de acel dumnezeu și bine fac! Că ăla nu-i Dumnezeu în care cred ei și de care se leapădă ei. Dacă tu crezi că Dumnezeu e Cel Care-ți va îndeplini dorințele de genul: „Aș vrea să mă mărit cu Ionel, nu, nu, nu cu Ionel, cu Gigel, că e mai deștept, nu, nu, nu, mai bine cu Dan că e mai…”, acela nu e Dumnezeu. Noi Îl transformăm pe Dumnezeu în împlinitorul dorințelor noastre. Vă spuneam adineauri de ăla care știe tot: „Eu știu cum e mai bine! Și zic: Doamne ajută-mă: băiatul să ia toate examenele, nepoată-mea să ia serviciu, bărbatul să nu mai bea, vecina să nu mai drăcuiască…” și tot așa! Și-i facem un pomelnic de toată săptămâna trebuie să alerge să ne împlinească nouă rugăciunea. Dar vedem că nu ne ascultă, nu ne-mplinește. De ce? Pentru că nu cerem bine și nici nu știm mereu ce cerem! Acestea nu sunt rugăciuni, ci pretenții! Rugăciunile pentru nevoile noastre, rugăciunile de cerere, singurele care sunt curate în fața lui Dumnezeu sunt cele din Sfânta Liturghie, cele de la Sfintele Slujbe. Numai acolo Dumnezeu coboară la nevoile noastre mărunte, pentru că numai acolo noi ne înălțăm mintea și inima la Dumnezeu. Dumnezeu a coborât la noi ca să ne ridice la El! Biserica ne învață cum să ne rugăm. Rugăciunea este o relație de dragoste și când cere ceva cere din și în dragoste, altfel este o cerere individualistă. E o cerere în ciuda celuilalt, nu mai suntem una. De aceea ne ducem la Biserică: să-nvățăm să fim una, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh. Acesta e scopul pentru care ne ducem, nu ne ducem să ne concentrăm. Sunt mulți care spun: „Eu stau acasă să mă rog că nu mă pot concentra la Biserică!”. Da’, cine ți-o fi zis că la Biserică e „loc de concentrare”?! Acolo-i „loc de iubire”, singurul loc în care ne putem iubi așa cum suntem, că suntem imposibili! Când eram pe vremea comunismului se cam jucau cei de la Securitate cu mine. Nu mi-au făcut cine știe ce. Mă mai schimbau din funcții, mă mai chemau, mai făceau câte un „bau!” la mine. Și la un moment dat unu’, săracu’, a vrut să mă mai sperie, să mă intimideze și văzând că nu reușește îmi zice: „Doamnă, – nu eram încă la mânăstire – să o luăm așa pe o scurtătură, spuneți-mi și mie, ce căutați la Biserică? Știu că sunteți femeie deșteaptă și eu n-am văzut om deștept să se ducă la Biserică! Ce căutați acolo?! Urmăriți ceva!”. Era securist colonel. Zic: „Să știți că sunteți cu adevărat un tovarăș de la Securitate demn de funcția pe care o aveți! V-ați prins! Urmăresc ceva!”. „Și-mi spuneți?” „Da, mă duc să-L rog pe Dumnezeu să-mi dea putere să vă iubesc.” „Pe mine!???” „Da!” „Ca ce?” „Ca securist! Bre, securist ești, rău ești, nu mă lași în pace, urât ești, te uiți urât la mine… cine ar putea să te iubească așa? Eu nu pot și pentru asta mă duc acolo și zic: Doamne, dă-mi putere să iubesc!” Acolo este Dumnezeu și numai El ne dă putere să iubim. A iubi pe un om care-ți face rău sau pe un vrăjmaș, nu înseamnă să-l pupi. Scrie în Evanghelie: „Pupați pe vrăjmașii voștri!”? Nu scrie, maică! Nu zice. Da când ne pupă vrăjmașul, atunci e… na, depinde unde suntem… Nu râdeți, că acela nu e vrăjmaș, acela e frate în Domnul și te pupă și zice: „Dumnezeu în mijlocul nostru!”… M-am uitat și eu odată la niște frați care se pupau în Sfântul Altar și mai să-i judec, știind ce sentimente aveau unul față de celălalt… Dar în loc de gând de judecată mi-a venit gândul: „Aceștia se mântuiesc, pentru că asta e lepădare de sine pentru Domnul! Ascultare de voia lui Dumnezeu. Înțelegeți? Și-a călcat sufletul în picioare pentru Domnul. Că ia să-i puneți să se pupe în curte! Nu se pupă nici morți! Noi trebuie să pricepem lucrul acesta ca să fim fericiți: să mergem la Biserică pentru a învăța să ne iubim și să ne bucurăm de viața noastră cea adevărată.