Biserica este un izvor de bucurie de un fel superior celei lumești – în sensul că încorporează bucuriile și tristețile lumești dându-le alt înțeles decât au atunci când îți refuzi bucuria duhovnicească. În afara Bisericii, omul căută bucuria și evită tristețea lumească. Înăuntrul ei, omul continuă să caute ca toți oamenii, dar le vede moderate de înțelesuri superioare și poate găsi foloase în ambele.

Vocabularul comun curent, contemporan, nu mai are cuvinte diferite pentru tristețe și bucurie în funcție de registrul lor de ființă. Totuși, tristețea de tip akedie e un fenomen diferit de părerea de rău după situații lumești. Se vede asta din faptul că bucuria duhovnicească poate coexista cu starea psihologică a părerii de rău și cu eventuala tristețe lumească. Sau invers. Poți fi în bucurie lumească, veselie chiar, și să fii în stare de golire akedică de har prin monotonia lucrului duhovnicesc.

În primul caz, posibilitatea tristeții lumești vine din limitele persoanei respective, fie din reziduuri de slavă deșartă și mândrie, fie din reacția de tip neputință în fața a ceva surpinzător pe care persoana nu îl poate accepta încă, până îl digeră și internalizează.

În al doilea caz, transferăm lipsa de curaj duhovnicesc pentru explorarea în sus sau către integrarea prin lectură creștină a ceva ce mai puțin fusese până atunci făcut – ca o spirală în urcare, într-o diversificare și explorare lumească în fapt monotonă, de tip flux-reflux. Corabia Bisericii e pe un ocean în urcare, noi am vrea să fie la orizontală, că și-așa sunt multe valuri de ispite.

Cauza akediei e cedarea la o ispitire de un fel bine precizat. Cea a tristeții lumești e diversă – cât felurile omului de a acționa în lume. Prima nu are nimic de-a face cu psihologia, a doua e zona psihologiei moderne. Resorturile de legătură între ele sunt indirecte, în zona a ceea ce susțin creația și lumea nevizibilă.

Pentru prima, rezolvă situația numai harul, prin intermediarii lui. Rezolvarea e superioară și simplă, face apel și la inimă, și la minte. A doua e joasă ontologic și are o cazuistică și soluții mult mai complex de conceptualizat, de gândit cu mintea – de unde și evoluția permanentă a cunoașterii în psihologie.

Putem observa câteva consecințe instituționale:

• rezolvarea tristeților lumești prin Biserică pune o presiune pentru deplasarea centrului ei de greutate instituțională către funcții psihosociale, fie la nivel individual, fie la nivel grupal (fenomenul cetății sub asediu), mergând până la percepția din exterior că Biserica e pentru oameni cu probleme deosebite, o zonă de refugiu;

• deplasarea instituțională spre mize psiho-sociale duce la fenomenul secund al competiției între piața psihologică științifică seculară și zona profesionalizată instituțională bisericească. Poate că o soluție e punctarea mai insistentă a nivelurilor ontologic diferite, chiar dacă o suprapunere a domeniilor și competențelor e inevitabilă prin situația integrată umană.

Situația în Biserică e variabilă în chestiunea practică a lucrului cu diferența psihologic-duhovnicesc. Duhovnicii mai avansați înclină spre al doilea, biciuind chiar pe primul, iar cu cât mai puțin înalt e nivelul, se pune accent mai mult pe psihologic și afecțiune emoțională și mai puțin pe planul duhovnicesc. Pot fi și tactici diferite la aceeași persoană, în funcție de măsura ucenicilor – dar, în general, lucrul tinde să fie mai sus la cei avansați și mai jos la cei mai puțin avansați. Cum nu se poate reproșa nimănui că e la un nivel sau altul, acestea fiind daruri, ele trebuie luate ca atare. 

În același timp, comunitatea locală stabilă care se orientează după o singură persoană tinde să se muleze, adapteze, după lider, ceea ce stabilizează comportamentul acestuia prin mecanisme psihologice mai sus sau mai jos duhovnicește. De aici, și duhul locurilor respective, locale sau regionale. Aceste lucruri se văd circulând geografic. Din acest punct de vedere, zona Moldova-Bucovina e inestimabilă pentru țară, dar mai sunt locuri și prin alte părți, unde însă e mai dificil social să te integrezi cu standarde înalte spirituale. Practica ierarhilor diferiți de loc poate duce la situații azi curioase, în care comunitatea poate să înalțe ierarhul într-o împreună lucrare decât invers, într-o mentalitate de supunere. Pelerinajul la Sfântul Dimitrie cel Nou are loc numai după cel la Sfânta Parascheva.

Cele de mai sus sunt rânduite spre folosul celor care încă se luptă cu patimile în diferite măsuri și n-au cunoscut liniștirea. Cine cunoaște liniștea nu poate spune despre sine că o cunoaște, ca să nu-i tulbure pe cei aflați pe drumul ei și să nu deștepte ura celor care nici nu o doresc încă. O ură cu dreptatea lor, pentru că li s-ar părea că sunt nerespectați, că suferința lor e neînțeleasă. Nu putem vorbi despre inteligență emoțională a celor liniștiți, ci despre cunoașterea stării oamenilor pentru care empatia, adică înțelegerea sentimentelor altora, prin analogie cu cele personale, cu bucuria și cu tristețea lumească a celui care ajută, e calea cea largă de a-și iubi aproapele. Bunul samaritean s-a aplecat asupra celui căzut pe calea cea largă între tâlhari cu dragostea-cunoaștere și l-a ajutat, cu măsură, pe calea cea îngustă a păcii sufletești.

Tristețile lumești se rezolvă prin dragoste și sacrificiu cu măsură al altor oameni pentru cei triști, tristețea duhovnicească s-a rezolvat prin sacrificiul nemăsurat al Fiului lui Dumnezeu pentru lume, lăsându-le pe cele lumești să urmeze rosturile creației vizibile și al oamenilor pe măsură ce se îmbunătățesc. Cele două porunci ale iubirii lucrează împreună pentru o bucurie tot mai deplină. Cu totul deplină bucuria va fi în veșnicie, dar niciodată asemenea celei a Marelui Iubitor, Creatorul din dragoste al lumii.