Părintele Dumitru Stăniloae spune că „pe orice treaptă de sfinţenie s-ar afla un credincios, el rămâne dependent în cursul vieţii pământeşti de împărtăşirea cu Sfintele Taine”[1]. Plecând de la această dependenţă a noastră de Sfintele Taine apar firesc intrebări legate despre frecvenţa Tainelor ce nu au caracterul unic şi irepetabil şi în mod deosebit întrebări legate despre frecvenţa Sfintei Euharistii. 

Nu rareori credincioşii îşi pun problema cuminecării dese. Unii cred că trebuie să se împărtăşească foarte rar, iar alţii sunt pentru împărtăşirea deasă.  Sfântul Ioan Gură de Aur spune foarte frumos: „Îi văd pe mulţi că se împărtăşesc cu Trupul lui Hristos aşa simplu şi la întâmplare, probabil mai mult din obişnuinţă şi obligaţie decât cu minte şi cu cunoştinţă de cauză… vă rog şi vă implor să nu vă apropiati de această Sfântă Masă având pete sau conştiinţă vicleană… Mulţi se împărtăşesc cu această jertfă o singură dată pe an, alţii de două, şi alţii de multe ori...şi ce este cu asta? Pe cine să acceptăm? Pe acestia cere se împărtăşesc de multe ori sau pe cei care fac asta de puţine ori? Nici pe cei care se împărtăşesc de multe ori, nici pe cei care se împărtăşesc de puţine ori, ci pe cei care se împărtăşesc cu conştiinţa şi inima curată şi viaţă neîntinată. Cei care sunt astfel, întotdeauna să meargă să se împărtăşească, în timp ce cei care nu sunt aşa să nu meargă nici măcar o dată… acest lucru este groaznic, că rânduieşti valoarea mergerii tale la Taină în funcţie de perioade de timp iar nu în funcţie de curăţia inimii”[2].

Pe de altă parte, vom vedea în istoria Bisericii că la început, Părinţii Bisericii nu păreau să aibă dubii asupra cuminecării frecvente. Dacă la începuturi în simbolismul săptămânii, fiecare duminică este ziua Paştelui şi, deci, euharistică prin excelenţă, o cuminecare mai deasă, adesea chiar zilnică este atestată în timpurile apostolice şi chiar patristice. În fiecare zi – constată Clement Alexandrinul – Hristos se dă hrană şi băutură spre nemurire[3] iar Origen spune: „creştinii mănâncă în fiecare zi carnea Mielului”. 

La început, împărtăşirea tuturor credincioşilor la Liturghie era concepută de Biserică drept scopul vădit al Euharistiei ca înfăptuirea cuvintelor Mântuitorului „Să mâncaţi şi să beti la Cina Mea, în Împărăţia Mea” (Luca 22, 30) iar în timp a apărut o îndepărtare treptată de la această înţelegere a Liturghiei până acolo unde credinciosul contemporan nu mai simte nevoia de a se împărtăşi la fiecare Liturghie. Alexandru Schmemann precizează că „nu este vorba de o evoluţie a disciplinei bisericeşti, o diminuare a evlaviei sau vreo influenţă apuseană, ci este vorba de o cotitură spirituală în conştiinţa şi înţelegerea Bisericii însăşi în întregul ei”[4].

Putem, în orice caz, să constatăm că practica împărtăşirii dese a fost încurajată întotdeauna de marii duhovnici din toate timpurile. Am citat mai devreme pe Sfântul Vasile şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, dar putem cita de asemenea şi pe Sfântul Simeon Noul Teolog (care recomandă împărtăşirea la fiecare Sfântă Liturghie), Sfântul Nicolae Cabasila ş. a. Constatăm că în ţările ortodoxe, în secolul precedent şi chiar în secolul acesta, stareţii şi sfinţii părinţi duhovniceşti au încurajat şi ei împărtăşirea deasă şi au reprezentat în Bisericile respective o sursă de reînnoire din acest punct de vedere. 

Diferitele Biserici Ortodoxe, în faţa riscului unei banalizări a împărtăşaniei, au vegheat ca ea să se realizeze cu conştiinţă şi cu evlavie, cu respect faţă de această Sfânta Taină şi cu o oarecare pregătire care implică: mărturisirea păcatelor, post, abstinenţă şi rugăciune înainte de împărtăşanie.

Ceea ce este important nu e aplicarea unei anumite reguli (ortodoxia nu este o religie legalistă), ci pregătirea interioară, căreia îi sunt subordonate celelalte practici. Această pregătire, de natură duhovnicească, trebuie să implice fiinţa în totalitatea ei: trup şi suflet. Postul şi abstinenţa sunt menite să pregătească trupul pentru a-L primi pe Hristos, al cărui Trup şi Sânge se interiorizează, prin împărtăşanie, trupului şi sângelui nostru, dar au efecte şi asupra sufletului (dispoziţie spre umilinţă, spre pocăinţă şi spre rugăciune) contribuind astfel la pregătirea acestuia.

Spovedania trebuie să ne permită să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, nu în stare de păcat, ci cu conştiinţa, inima şi trupul curăţite, în aşa fel încât să fim un vas demn duhovniceşte de intrarea lui Hristos în noi. Rugăciunile de dinaintea împărtăşirii (spuse în ajunul Sfintei Liturghii, înaintea acesteia şi imediat înainte de împărtăşire) trebuie să ne ajute să intrăm în dispoziţia duhovnicească adecvată primirii lui Hristos.

Biserica, în momentul Sfintei Liturghii, îi însoţeşte pe credincioşi în această atitudine, preotul cerând: „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezvia sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă”[5]. (Pr. Cătălin Fotache, preot slujitor la Biserica „Sfântul Arhidiacon Ștefan” din Țicău, Iași)