Bunătatea lui Dumnezeu pare uneori ca o vărguţă care-l struneşte şi-l educă pe om, disciplinându-l spre binele său, desigur. Atunci când el vede că vărguţa e prea împovărătoare, El îşi schimbă atitudinea şi aceasta devine o trestie care uşurează povara şi, astfel, mângâie sufletul omului, în aşa fel încât, totul se face spre binele şi progresul său duhovnicesc.

Atunci când unui om îi lipseşte cunoaşterea duhovnicească, el crede că vărguţa „pedeapsa lui Dumnezeu” îl va ucide şi că va rămâne aşa pentru totdeauna. Dar, odată cu ispita, bunul Dumnezeu aduce şi scăparea, adică sfârşitul ispitei. Omul are discernământ şi poate hotărî, de exemplu, cât poate duce un animal, aşa încât nu îl încarcă peste puterile sale. Cu cât mai mult discernământ are Dumnezeu ca să nu ne încarce cu o ispită peste puterile noastre!

Aşadar, nu Dumnezeu este Acela care ne împinge spre nerăbdare, ci propria noastră slăbiciune care ne face să credem că sarcina noastră este atât de grea.

Uneori, totuşi, Dumnezeu îngăduie ispite foarte puternice să vină asupra celor ce au multă mândrie şi îngâmfare într-înşii, pentru a le zdrobi duhul de semeţie. Dar, până la urmă, El nu-i abandonează; mila Sa se va întoarce din nou. O, cât de bun este Dumnezeu!

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 359)