Cu cât mai repede dobândeşti o virtute, cu atât mai uşor o pierzi. Cu cât o dobândeşti mai încet şi cu mai multă trudă, cu atât mai fermă rămâne; exact ca planta aceea care a crescut înaltă şi i-a spus chiparosului :

- «Vezi ce mult am crescut doar în câteva zile! Eşti aici de atâţia ani şi nu prea ai crescut cine ştie ce».

- «Da», spune chiparosul, «dar tu n-ai văzut încă furtuni, valuri puternice şi ierni friguroase!»

Iar după câtva timp, planta s-a uscat, în timp ce chiparosul a rămas acolo unde se afla! Aşa este şi cu omul duhovnicesc. Atât în vreme de furtună, cât şi în vreme de pace el rămâne acelaşi. De ce? Deoarece lunga perioadă de timp a creat stabilitate. Când la început a renunţat la lume, condiţia sa duhovnicească era instabilă, dar, harul lui Dumnezeu, a lucrat mântuirea sa şi eliberarea de patimi. Aşadar, omul trebuie să se nevoiască astăzi, iar harul lui Dumnezeu va începe să acţioneze de la sine mâine. Atunci, nu va mai trebui să vă nevoiţi pentru a avea gânduri bune; harul care rămâne în voi este cel care le aduce în mintea ta fără efortul tău. Atunci vei vedea mari taine!

(Părintele Efrem Filotheitul – Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, pp. 162 – 163)