Omul este muritor. A primit moartea în rai, când a încălcat porunca. Încălcarea poruncii înseamnă mersul spre rău. Iar atunci, dacă omul, mergând spre rău, ar fi dobândit înveşnicirea, ar fi devenit răul veşnic. Ca să surpe această posibilitate omul moare. Omul nu este muritor. Întradevăr, este un moment în care îşi dă duhul, dar toţi vom învia, spre Judecată, la a Doua Venire a lui Hristos. Unii spre răsplată veşnică, alţii spre chin veşnic. Deci iarăşi răul devine veşnic. E o problemă cu moartea, nu cu acceptarea ei, ci cu înţelegerea rostului ei. Murim, dar de fapt sufletul nostru trăieşte, aşteptând a Doua Venire a Domnului, ca să capete şi trupul pe care îl va purta în veşnicie. Dar, cu toate că e viu, sufletul e pasiv, nu mai poate face nimic. Dacă ar fi activ, ar putea să treacă de la rău la bine şi de la bine la rău, aşa cum se întâmplă în viaţa de aici. Dar, în lumea celor drepţi, sufletul nu se poate nici îndrepta, dacă a fost rău în viaţa aceasta, şi nici cădea, dacă a fost bun. Veşnicia devine atunci o prelungire la infinit a stării de dinainte de moarte. Dar ce fel de viaţă mai e asta în care nu mai poate avea loc schimbarea?