Uşa prin care poate ajunge cineva la pacea inimii este fapta bună şi înaltă a smeritei cugetări. Iar ea se câştigă prin ostenelile în ascultări, prin rugăciune şi prin răbdarea tuturor întristărilor şi necazurilor ce ne vin nouă, nădăjduind în mila şi ajutorul lui Dumnezeu. Smerenia, pacea şi blândeţea inimii sunt atât de strâns legate între ele, încât acolo unde este una, neapărat este şi cealaltă, deoarece cel blând cu inima este şi smerit şi invers, cel smerit cu inima este şi blând. De aceea şi Domnul le zice ucenicilor Săi: Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29).

Sfântul Grigorie al Tesalonicului spune că „adevărata libertate a inimii este să nu se lege cineva cu mintea sau inima ori cu voinţa de vreun lucru. Deci, dacă vrei să dai lui Dumnezeu sufletul tău liber, dezlegat de orice şi de sine, vei vedea că se săvârşesc minuni într-însul. Vine mai ales pacea dumnezeiască şi harul cuprinzător de multe daruri”. Iar arătând folosul cel mare al singurătăţii pentru câştigarea păcii inimii, zice: „O, minunată singurătate şi bogăţie ascunsă a Celui Prea Înalt! Numai El o ascultă şi îi vorbeşte în ascunsul sufletului ei. O, pustie şi linişte ce s-a făcut în rai! Numai ei îi dă voie Dumnezeu să-L vadă şi să vorbească cu El”.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Urcuş spre Inviere, Editura Trinitas, Iaşi, 1998, p. 214)