În însingurare vin gânduri neobişnuite! „Urechea celui care se linişteşte aude lucruri minunate”, a zis un oarecare pustnic. Şi în nimicnica mea însingurare mă întâlnesc cu gânduri care lucrează cu putere asupra minţii, prin adevărul viu.

Nu demult, cugetam la scurtimea vieţii omeneşti de pe pământ. Dintr-o dată, viaţa mi s-a părut atât de scurtă, de parcă restul vieţii mele pământeşti ar fi trecut deja. Dacă voi mai trăi, ce lucru nou voi vedea pe pământ? Nimic: aceleaşi virtuţi şi aceleaşi patimi care apăreau şi până acum înaintea mea, în tot felul de straie şi prin tot felul de lucrări vor apărea şi de acum înainte; întocmai la fel şi virtutea se va strecura printre oameni lin, nebăgată în seamă, prigonită de către ei; întocmai la fel şi viciul, acoperindu-se cu nenumărate măşti, îi va amăgi pe oameni şi va domni între ei. O viaţă de doi ani şi o viaţă de o sută sunt deopotrivă de scurte, de nimicnice în faţa veşniciei.

De obicei, oamenilor li se pare lung numai viitorul; trecutul li se pare atât de scurt, ca o clipă, ca un vis al nopţii ce a trecut. Însingurarea, unită cu adâncirea în sine, face scurt şi viitorul. Scurt este trecutul, scurt este viitorul! Şi atunci, ce este viaţa pământească? O cale spre veşnicie, de care trebuie să ne folosim, dar pe care nu trebuie să ne uităm în stânga şi în dreapta. Această cale trebuie săvârşită cu mintea şi cu inima, nu cu numărul zilelor şi al anilor. Mintea, luminându-se cu învăţătura adevărului, poate păstra inima în pace, blândeţe, bunătate, răbdare – pe scurt, în însuşirile omului celui nou.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 162-163)