Sfinţenia este un lucru al lui Dumnezeu în oameni, nu este un lucru al omului, este un lucru al lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă sfinţenia, ne pune de-o parte pentru El, că asta înseamnă, de fapt, să fii sfânt. Să duci o viaţă mai presus de lumea aceasta, să duci o viaţă pentru Dumnezeu, sub puterea şi îndrumarea lui Dumnezeu. Cine vrea să fie sfânt trebuie să iasă cumva dintre oameni cu gândurile şi cu viaţa din mijlocul lor. Zice Sfântul Apostol Pavel, într-un „Apostol”, la slujba Sfântului Maslu: „Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, de necurăţie să nu vă atingeţi”.

Deci, duceţi o viaţă mai presus de obişnuit, duceţi o viaţă mai presus de lumea aceasta. Când spunem despre un lucru care este sfânt, că este sfinţit, atunci spunem că-i un lucru care ţine de Dumnezeu. De pildă biserica. Noi ne rugăm la slujbe: „Pentru sfânta biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă şi cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa”. Ce înseamnă asta? Înseamnă că biserica dacă-i sfântă e a lui Dumnezeu. Nu se face în biserică altceva decât lucrul lui Dumnezeu, de aceea noi zicem că biserica este cerul cel de pe pământ. Este cerul lui Dumnezeu aici pe pământ. De ce? Pentru că în biserica cea sfinţită, biserica lui Dumnezeu, se face numai lucrul lui Dumnezeu, se face aici pe pământ ceva ce nu se face decât în biserică şi în cer. Sfânta Liturghie, de pildă. Împărăţia lui Dumnezeu aici pe pământ este în biserică, se desfăşoară în biserică.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, pp. 280-281)