Apariţia bruscă a surdităţii în plină stare de sănătate reprezintă pentru pacienţi o adevărată dramă, care se poate finaliza cu permanentizarea scăderii audiţiei, singura posibilitate de recuperare auditivă rămânând în aceste cazuri doar protezarea auditivă.

Cel mai adesea, această afecţiune este definită ca o pierdere neuro-senzorială de auz unilaterală,  mai mare de 30 de decibeli, înregistrată pe cel puţin 3 frecvenţe audiometrice (tonuri pure) consecutive, care a apărut de maximum 72 de ore.

Frecvenţa de apariţie citată în literatura de specialitate este de aproximativ 10-15 cazuri/ 100.000 de locuitori/an. Cauzele apariţiei bolii nu sunt în întregime cunoscute; doar în aproximativ 10-15% din cazuri  poate fi identificată etiologia.

Deşi de-a lungul timpului au fost lansate numeroase teorii patogenice, niciuna nu a reuşit să se impună categoric în demonstrarea certă a cauzei de apariţie a afecţiunii. Printre acestea se includ:

- teoria vasculară, ce  susţine ideea unei diminuări a fluxului sangvin la nivel cohlear, bazându-se pe studiile ce au înregistrat o reducere cu 30% a concentraţiei oxigenului în vascularizaţia urechii interne afectate;

- teoria virală - se bazează pe debutul, în anumite cazuri, al afecţiunii, în contextul unei infecţii virale deja instituite;

- teoria stresului oxidativ - susţine ca şi cauză de declanşare a surdităţii brusc instalate idiopatice (fără cauză) o activare anormală a mecanismelor stresului oxidativ;

Diagnosticul de surditate

brusc instalată se poate stabili doar după o evaluare completă a pacientului, fiind necesară spitalizarea acestuia într-o clinică de otorinolaringologie, pentru:

- evaluarea stării generale de sănătate: investigaţii paraclinice (analize laborator);

- evaluarea funcţiei auditive prin audiometrie şi teste de audiţie: acumetria fonică, acumetria instrumentală, audiometria tonală liminară şi audiometria vocală, impedancemetrie, TEOAE (otoemisiuni acustice), PEATC (potenţiale evocate acustice de trunchi cerebral);

- investigaţii imagistice: CT, RMN;

- consultaţii de specialitate prin colaborare interdisciplinară, în funcţie de particularităţile cazului (consult cardiologic, neurologic).

Dificultatea identificării mecanismului de apariţie a acestei afecţiuni a determinat imposibilitatea stabilirii, până în prezent, a unui tratament eficient, care să asigure cu certitudine o recuperare auditivă satisfăcătoare după administrare.

Deşi nu există încă un tratament eficient unanim acceptat, corticoterapia sistemică este, în momentul de faţă, utilizată preponderent. Doza optimă de administrat nu se cunoaşte, iar mecanismul de acţiune al corticoizilor la nivelul urechii interne este incomplet elucidat, dar unele studii efectuate în ultimii ani au raportat că niveluri crescute ale concentraţiei corticoizilor la nivel cohlear se asociază cu o recuperare auditivă postterapeutică mai bună.

Administrarea transtimpanică a medicaţiei corticoide direct în urechea medie ar avea efect direct asupra urechii interne, oferind potenţialul obţinerii unor concentraţii crescute de agent terapeutic la nivelul lichidelor urechii interne şi ar evita, totodată, efectele secundare pe care le determină administrarea sistemică a medicaţiei corticoide. Nu există date concrete despre cantitatea optimă de corticoid ce trebuie administrat transtimpanic; apare, astfel, necesitatea continuării studiilor clinice, pentru a determina volumul şi concentraţia terapeutică de corticoid ce ar avea ca rezultat o recuperare auditivă semnificativă.

Studiile efectuate în laborator au înregistrat, în cazul animalelor la care s-a administrat dexametazonă transtimpanic, concentraţii mult mai crescute ale corticoidului la nivelul lichidelor urechii interne decât în cazul animalelor la care administrarea a fost sistemică. În această idee, continuarea în viitor a studiilor de patogenie este necesară pentru un bun management al acestei afecţiuni.