După cum Domnul se întristează când vede primejduită mântuirea sufletelor noastre, tot așa ucigătorul de oameni diavol se mâhnește când vede pe om venindu-și întru sine și întorcându-se de la păcat. De aceea, multă sârguință pune el să ducă pe păcătos la deznădejde. Iuda vânzătorul a fost laș și neîncercact în luptă și de aceea vrăjmașul văzându-i descurajarea, s-a năpustit asupra lui și l-a silit să se spânzure. Dar Petru – piatra cea tare – când a căzut în păcatul cel înfricoșat (al lepădării de Domnul), ca unul ce era încercat în lupte, nu s-a descurajat și nu și-a pierdut cumpătul, ci a vărsat lacrimi amare din inimă zdrobită și vrăjmașul, văzând lacrimile lui, și-a simțit privirea arsă ca de foc și a fugit departe de el, gemând de durere.

(Arhimandrit Dosoftei Morariu, Sfântul Serafim de Sarov, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători, 2004, p. 378)