Nu este sănătos să se întristeze cineva peste măsură pentru păcatele sale şi să se răzvrătească împotriva sinelui celui rău, ajungând până la deznădejde. Deznădejdea şi dezamăgirea sunt lucrul cel mai rău. Sunt cursa satanei, ca să-l facă pe om să-şi piardă bunăvoirea sa către cele duhovniceşti şi să-l aducă la deznădejde, la nepăsare şi moleşeală. Atunci omul nu poate să facă nimic; este scos din folosinţă. Zice: "Sunt păcătos, întinat, sunt asta, sunt aia, n-am făcut asta, n-am făcut aia…Trebuia atunci, n-am făcut atunci, acum nimic… Se duc anii mei, s-au pierdut, nu sunt vrednic.” Îi creează un complex de inferioritate, o neroditoare nimicire de sine; toate pentru el sunt cocioabe. Ştiţi ce lucru greu e acesta? Este falsă smerenie.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 292)