Dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! (Matei 6, 23)

Sfinţii Părinţi spun că deznădejdea este un mare pericol pentru viaţa duhovnicească. Odată ce aţi căzut în ea, este foarte greu să ieşiţi. Deznădejdea revine adesea la spovedanie şi, ca duhovnic, pot spune că este una dintre stările duhovniceşti cel mai greu de vindecat. Sfinţii Părinţi o numesc „akedia”. În zilele noastre, noi numim această patimă „deznădejde”. Cu adevărat, când singura lumină din voi este deznădejdea, întunericul, cu cât mai mult.

Deznădejdea atacă voinţa şi, astfel, patima aceasta câştigă putere. Iar cu voinţa slăbită este greu să te vindeci. La urma urmei, este nevoie de voinţă ca să te rogi, postirea cere voinţă, la fel cititul sau studiul. Este vorba despre o stare rea în care „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”, însă când duhul şi trupul sunt dimpreună neputincioase, atunci situaţia este dezastruoasă. Deznădejdea se împuterniceşte, căci se hrăneşte din ea însăşi. Când deznădejdea este mai puternică, se pierde nădejdea. Ne simţim despărţiţi de Dumnezeu şi începem să ne întrebăm dacă El mai există. Suntem morţi şi sălăşluim în întunericul mormântului. Viaţa fără nădejde este iadul pe pământ şi pregustare a vieţii veşnice lipsite de Dumnezeu. Dante a scris cu multă perspicacitate pe pancarta care atârnă la intrarea în infern: „Lăsaţi orice speranţă voi, care intraţi”.

Cum lucrează în noi această patimă? Prima ispită este decepţia. Simţim cu certitudine că nimic nu s-a petrecut aşa cum voiam noi. Cea de a doua ispită este iritarea şi mânia, căci ne întrebăm de ce Dumnezeu a făcut sau ne-a făcut aceasta? Decepţia ne acaparează şi se transformă în tristeţea care se adânceşte în deznădejde. Tot acest proces este alimentat de un glas lăuntric care zice: „Meritam mai mult. Dacă m-ar fi însufleţit, nu ar fi îngăduit să se întâmple aceasta”. Tristeţea copleşitoare ne convinge că nu este nădejde. Când a plecat nădejdea, nu mai este decât deznădejde.

Rareori am întâlnit pe cineva care, odată ce a cunoscut deplin Ortodoxia să o abandoneze, întrucât studiile sale teologice ar dovedi că ar fi falsă credința. Însă, dimpotrivă, am cunoscut ortodocşi care şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu, întrucât se simţeau lezaţi de cele pe care le-au vrut. În deznădejdea lor îşi abandonează îndeletnicirile duhovniceşti, astfel că, în curând, lumina credinţei şi nădejdea dispar, iar ei părăsesc Biserica. Aceştia au uitat vechea glumă: Dacă vreţi să-L faceţi pe Dumnezeu să râdă, spuneţi-I care vă sunt planurile.

Este vădit că leacul împotriva deznădejdii este nădejdea. Nădejdea şi deznădejdea nu pot coexista. Cu toate acestea, aţi putea protesta: „Cum pot să mai nădăjduiesc? La urma urmelor, am fost profund dezamăgit şi atunci cum să cred că în viitor va fi altfel? Nădejdea trebuie să aibă un temei. Atunci ce garanţii pot avea eu?”.

Cea mai bună asigurare pe care o avem este iubirea. Îngăduiţi-mi să vă întreb: cum ştiţi că cineva vă iubeşte sigur şi cu adevărat? Credeţi că ar fi prin ceea ce spune despre dumneavoastră sau prin lucrurile pe care vi le dă? Să presupunem că cineva moare pentru voi. L-aţi crede, atunci? Majoritatea dintre noi ar muri pentru o persoană pe care o iubim cu adevărat. Am putea chiar muri pentru o persoană bună. Însă cine ar vrea să moară pentru un om rău?

Dar, iată! Iisus a murit pentru voi şi pentru mine, chiar dacă am trăit ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Înţelegeţi aceasta? Nu vedeţi taina acestei iubiri? Nu este acesta temeiul a toată nădejdea? Prea puţin contează cum vă simţiţi şi mai ales dacă vă simţiţi deznădăjduiţi, trebuie să fiţi convinşi de iubirea lui Dumnezeu. Aceasta va fi abia atunci când sunteţi convinşi că aveţi un loc tare pentru a rezista, un loc pe care nicio patimă nu-l poate deplasa sau nimici. Această convingere tare este numită credinţă, iar credinţa este energia nădejdii.

Având credinţă şi nădejde, se întâmplă ceva minunat, dinamica vieţii începe a se schimba, eşecurile şi necazurile nu mai sunt evenimente lipsite de sens. Nădejdea nu înseamnă că încercările vor lua sfârşit, ci faptul că atunci când vor fi neputinţe şi necazuri, în loc de decepţie, nădejdea va naşte răbdare. Odată cu răbdarea începem să dobândim experienţă, astfel că noile probleme nu ne aduc dezamăgire. Speranţa ne este întărită până ce ajungem la măsura unei nădejdi de care nu ne vom ruşina niciodată. Speranţa este atât de puternică, încât nădăjduim chiar să vedem slava lui Dumnezeu.

Nădejdea este un aspect al prezenţei vieţii lui Hristos în inimile noastre. Reflectaţi la aceasta: dacă moartea Lui a făcut atât de mult pentru noi, cu atât mai mult va săvârşi pentru noi a Sa Viaţă! Moartea Lui ne-a împăcat cu Dumnezeu, iar Viaţa Lui ne va mântui. Cinstit vorbind, nu am sporit prea mult în cincisprezece ani. Desigur, văd o oarecare îmbunătăţire, însă văd şi patimile care sălăşluiesc în mine. Aş putea deznădăjdui, însă nu o fac, pentru că nădăjduiesc că Viaţa Lui mă va mântui. La urma urmei, El m-a adus la credinţă şi tot El va fi Cel care vă săvârşi totul cu mine! Viaţa Sa a mântuit milioane de suflete înainte de mine şi va mai mântui alte milioane după mine. Ce mă face, oare, să cred că sunt, cu adevărat, un caz dificil, astfel ca Dumnezeu să mă dispreţuiască şi să mă părăsească? Pot fi un nenorocit, însă starea mea nenorocită nu este iremediabilă. Păcatul meu este mare, însă iubirea şi mila Lui sunt precum un ocean inimaginabil.

De sunteţi deznădăjduiţi, aflaţi că deznădejdea are drept temei… minciuna! Starea voastră nu este deznădăjduită, indiferent cum vă simţiţi. Calea de ieşire începe cu încrederea în Cel ce Şi-a dat viaţa pentru voi. Încrederea este esenţa credinţei şi dovada a ceea ce nu putem vedea. Ea nu constă în a şti cum vă simţiţi, ci ce credeţi. Aceasta nu înseamnă că nu veţi mai trece vreodată prin altă încercare. Însă, prin credinţă şi nădejde, tristeţea vi se va schimba în bucurie. Iisus a spus că furtunile vieţii se vor dezlănţui asupra sălaşului fiecăruia dintre noi. Sălaşul care nu va cădea dinaintea furtunii este cel zidit pe temelii stabile.

Dincolo de toate, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba câmpului şi hrăneşte păsările cerului, nu ar putea, oare, să facă şi mai mult pentru voi? După cum Iisus Însuşi a spus: „Ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele”. Oare voi nu valoraţi cu mult mai mult decât iarba sau decât păsările? Şi ce realizaţi dacă vă proiectaţi temerile în viitor? Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, aşa că lăsaţi-vă mintea să se preocupe de ziua de azi şi uitaţi de ziua de mâine.

Am o idee. Să punem o nouă pancartă pe uşa bisericilor noastre. Să se scrie pe ea: „Lăsaţi orice deznădejde, voi cei care intraţi!”.