Gheronda Efrem Aghioritul, (Filotheitul) - Despre înfruntarea ispitelor

Zice avva Dorotei: „Ei și ce are a face un cuvânt pe care-l spun sau un gând pe care-l gândesc? Da, un gând va aduce alt gând, și un cuget alt cuget și o cedare, altă cedare și așa încet-încet devine omul împătimit”.

Și noi, fiilor, ne luptăm cu aceeași demoni, dar noi cedăm, între care cel dintâi sunt eu. Cedăm. Ne vine o bănuială despre fratele și noi o credem. Dar stai așa, poate că este și altfel. Da, dar de vreme ce l-am văzut cu ochii mei, de vreme ce a zis și cutare și celelalte. Da, sigur. Dar din gură în gură și din cuget în cuget lucrurile se deformează. Știi că există și un duh al bănuielii și că lucrurile nu stau astfel deloc?

Vedem aceasta și în cazul unui diacon din Pateric. Erau doi frați într-o mănăstire. Unul era diacon, unul monah. Poate că și erau diaconi amândoi. Într-o zi monahul îl vede pe diacon că este posomorât, că nu este mulțumit , că nu mai vorbește frumos, ca în zilele trecute.

- Diacone, de ce ești așa, ți-am făcut ceva? îl întreabă.

- Da, mi-ai făcut cutare lucru și m-ai smintit, răspunde acela.

- Nu, n-am făcut eu asta, n-am făcut.

Se duce deoparte, se gândește.

-De unde și până unde a aflat așa diaconul, pentru ce mi-a spus așa?

Și într-adevăr nu făcuse nimic. Se duce și-i zice:

-Te rog, diacone, crede-mă, liniștește-te, vino la mine. De ce spui așa, de vreme ce eu n-am făcut nimic. Ți-aș spune eu minciuni?

Celălalt o ținea pe-a lui:

- Ai făcut așa.

Atunci monahul și-a spus în gândul lui, ca luminat de Dumnezeu: „Ia stai așa, tu ai făcut toate greșelile din lumea asta și le-ai uitat. Poate că ai făcut-o și pe asta și ai uitat-o și pe asta, cum ai uitat atâtea altele pe care le-ai făcut. Ai făcut-o, nu încape discuție. Drac pe drac nu scoate afară! Biruiește răul cu binele, mândria celuilalt cu smerenia ta. Așa te folosești și pe tine însuți și pe acela îl vei îndrepta. Du-te și cere-ți iertare, ticălosule, de la diacon”. Și se duce, bate în ușa diaconului:  „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri”. Deschide diaconul. Îi spune monahul:

- Diacone, oi fi făcut și oi fi uitat, se întâmplă. Ai dreptate, diacone, iartă-mă!

Se duce și-i pune metanie.

- Nu, nu, zice diaconul. M-a luminat Dumnezeu și am văzut că nu ai făcut-o, frate. Eu m-am înșelat.

De cum s-a smerit unul, îndată a cedat și celălalt.  Pe când, dacă amândoi ar fi ținut-o pe-a lor, folos nu ar fi fost. 

Noi cei de astăzi, fiindcă avem un egoism imbatabil, nu îl luptăm ca să se zdrobească nițel, ci noi acum ne aprindem în multe feluri și ne smintim unul pe altul. Două mii de gânduri ne intră în minte și devenim împătimiți și apoi începem să ne plângem cu toții și să spunem că nu mergem bine.  Nu avem dragoste, nu avem iubire de frați. Ce fel de călugări suntem noi? Unde vom sfârși? Și vindecarea este înaintea noastră! Avem leacuri, dar trebuie să primim leacurile ca să ne facem bine. Un leac este amar, altul acru, altul bisturiu și taie, iar altul doare! Da, dar numai așa te vei face bine, fiul meu!