Un credincios era acuzat că ar fi săvârșit o crimă, dar de fapt nu era el vinovat. Omul acesta, nu știu în ce context, descoperise un cadavru. A anunțat poliția și crima aceasta i s-a pus lui în spate. S-a judecat cu rudele celui mort și ajunsese la ultima înfățișare la tribunal, în care urma să fie condamnat la 20 de ani de închisoare.

Omul se știa nevinovat, dar disperarea și frica îl cuprinseseră. A ajuns la Bisericani, a venit aici și mi-a spus:

‒ Am auzit că icoana face minuni.

‒ Da, cu adevărat face minuni pentru cine vine cu credință și se roagă și are încredere în ceea ce cere.

‒ Părinte, nu-s vinovat. Aceasta este fapta: am găsit, am denunțat, n-am făcut altceva. Dacă cu adevărat Maica Domnului de aici face minuni, să facă o minune cu mine, că eu mâine urmează să merg la tribunal, iar apoi să fiu ridicat și închis.

„Mergea, săracul, ca un miel spre junghiere”

Firește că rămâi neputincios în asemenea situație... Omul era dărâmat psihic. Nu mai avea nici o scăpare. Și-i zic: „Roagă-te la Maica Domnului cu credință, că va face ea o minune”. Am zis și eu așa, ca să-l consolez. Mă gândeam că Dumnezeu va descoperi, dar în sinea mea gândeam: ce știu eu, poate omul a greșit altceva în viață sau poate părinții lui, și acum ispășește acest păcat prin acest lucru.

Aici a fost minunea mare a Maicii Domnului: noaptea, chiar înainte de ziua procesului, poliția l-a prins pe adevăratul criminal. Cum, în ce context l-au descoperit, nu știu, dar a descoperit Maica Domnului pe cel care cu adevărat a înfăptuit crima. Mergea, săracul om, ca un miel spre junghiere, n-avea ce să mai zică. N-avea nici o mărturie cu care să se apere, decât prin aceea că spunea că nu-i adevărat. A venit plângând în hohote și spunându-mi: „Maica Domnului a făcut o minune, Părinte!”.