O să vă spun o poveste despre Sfânta Teodora de la Sihla și despre bucuria întoarcerii acasă. Cine s-a rătăcit vreodată, chiar și copil fiind, știe ce bucurie simți atunci când regăsești drumul înapoi.

Sfânta Teodora nu mi-a ascultat rugăciunile, pentru că nu i-am cerut nimic. Dar nu i-am cerut nimic pentru că nici nu știam că există! Și, chiar dacă aș fi știut, eram oricum departe de orice stare de rugăciune sau de credință. Ca mulți alții, credeam în Dumnezeu doar la nivel declarativ. Nu mergeam la biserică, nu mă spovedeam, pentru că nu înțelegeam rostul, de vreme ce avem o părere foarte bună despre mine și nu mă consideram păcătos. Cât despre post sau alte rânduieli, nici vorbă! Și, pe măsură ce soția mea încerca să mă aducă pe calea cea bună, refuzul și încăpățânarea mea erau tot mai mari.

În luna iulie am făcut un tur cu autorulota prin Bucovina și, printre altele, am vizitat și câteva mănăstiri. Pun accentul pe cuvântul „vizitat”, pentru că eu fix asta făceam: intram în mănăstiri ca într-un muzeu, fără să simt nimic. Ca o paranteză, soția mea cumpărase iconițe plastifiate de la toate mănăstirile pe la care fuseserăm și le ținea sub pernă. Într-o seară, a insistat să-mi dea și mie una. Am luat la repezeală ce mi-a dat, fără să-mi pese ce sfânt avea să-mi vegheze somnul.

Am ajuns și la Agapia dar, înainte de a opri la Mănăstire, am vrut să căutam un loc mai retras și liniștit unde să rămânem cu autorulota peste noapte, așa că am intrat în pădure să-l căutam. Nu mă atrăgea nimic și tot urcam, în căutarea locului perfect. La un moment dat, am văzut un semn către Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” și m-am simțit împins de o curiozitate puternică să merg până acolo. Abia când am ajuns sus am văzut că suntem lângă peștera Sfintei Teodora. Am mers către ea parcă atras de un magnet și, în momentul în care am intrat, m-a cuprins o emoție atât de puternică, o pace, o liniște fantastică, încât am simțit nevoia să îngenunchez și să mă rog ‒ eu, care nu făcusem asta niciodată! În acel moment, soția mea mi-a spus: „Tu realizezi că de două nopți dormi cu iconița Sfintei Teodora sub pernă și acum ai ajuns fix la ea?”. Nu-mi amintesc decât că am plâns. Un plâns liniștitor și mângâietor.

Eram în 29 iulie, ziua în care s-a născut băiatul nostru cel mijlociu. Cel mic este născut chiar pe 7 august. Și, dacă până aici totul poate fi considerat o serie de „coincidențe”, ceea ce a urmat nu are cum să fie decât o lucrare sfântă. Pentru că, într-un mod tainic, care nu poate fi explicat, din peștera Sfintei Teodora a ieșit alt om.

Chiar din duminica următoare am început să merg la biserică și nu am mai lipsit de atunci. M-am spovedit după aproape 30 de ani și am intrat într-o rânduială dată de duhovnic. Totul a venit cât se poate de firesc. Tot prin lucrarea Sfintei am ajuns și în Sfântul Munte și, de atunci, descopăr și trăiesc bucurii duhovnicești nenumărate. Sfânta Teodora m-a luat de mână, mi-a arătat drumul spre casă și, din ziua aceea, îmi veghează fiecare pas. 

(Eugen, București)