Un preot prins în ghearele morții reușește să primească izbăvirea în chip minunat

Tremuram când s-a ridicat şi a început să meargă prin încăpere ca o fiară. Doar lumina ţigării lui se mişca de sus în jos între dinţii lui. Am văzut că mânia începea să clocotească în el şi că era gata să explodeze, în timp ce eu nu simţeam niciun fel de teamă din pricina durerii şi a slăbiciunii. Ştiam că sunt la capătul vieţii. El a mers un moment, apoi s-a aşezat la masă.

În momentul acela, povestește părintele Teodor, rătăceam precum un hoţ în noapte, neştiind unde să pun capul jos. Desigur, nişte oameni mă ascundeau, însă m-am săturat să trăiesc în felul acesta. Apoi, am auzit vorbindu-se despre vechea mănăstire rusească de la Valaam, care era pe pământ finlandez, nu departe de Sankt Petersburg. Îmi doream mult să merg acolo, să mă închin dinaintea Sfântului Gherman şi a Sfântului Serghie şi să cer cuvânt de folos stareţilor locului. Eram totodată foarte deprimat şi temător. Ştiam că va fi moarte sigură dacă autorităţile mă vor prinde, mai ales la graniţă. Atunci nu va fi izbăvire. Dacă te-ar ucide pur şi simplu, tot ar fi mai bine decât să fii chinuit, torturat şi batjocorit înainte de moarte. Cu toate acestea, m-am hotărât să mă duc.

A trebuit să traversez o mlaştină. Știam că dincolo de un râuleţ era pământul străin. Noaptea era întunecoasă, ploua cu găleata, iar eu mergeam murmurând rugăciuni şi aducându-mi aminte de părintele Ioan. Ar fi trebuit să ajung la râu în acel moment, însă nu era niciun semn că aş da de el. Eram epuizat şi ud, nu aveam nicio idee încotro să merg. Îmi pierdusem simţul orientării. M-am ghemuit sub un brad şi am decis să aştept până dimineaţă iar apoi, fie ce-o fi! Am moţăit puţin, când deodată am auzit un câine care lătra undeva. Am deschis ochii, lătrăturile veneau din ce în ce de mai aproape. Din câte se părea, câinele m-a mirosit şi trăgea de lesă. Am realizat că era cât pe ce să mor. Am căzut în genunchi, inima s-a contractat dureros: aveam să mor nespovedit. M-au luat şi m-au târât undeva. Ei bine, am gândit, acestea îmi sunt ultimele clipe din viaţă. L-am auzit pe un cekist zicând către celălalt:

– Probabil că acesta este spionul pe care îl aşteptau.

M-au dus la postul lor, m-au scotocit şi m-au aruncat într-un beci, îmbrăcat numai cu ce aveam pe dedesubt. Telefonul a sunat sus, probabil că informau pe cineva că m-au prins. O oră mai târziu a sosit o maşină cu autorităţi. Uşa s-a deschis şi a apărut un cekist: mic de statură, agitându-se furios, cu ochii unei fiare sălbatice.

– În regulă, preote, socoteala ta e bună! Mărturiseşte, în ce scop încercai să treci graniţa şi cine te-a trimis?

Am rămas tăcut. Oricum nu m-ar fi crezut. Mă rugam lui Dumnezeu în gând să-mi trimită moartea grabnic. Tăcerea mea l-a înfuriat peste măsură pe cekistul care a luat revolverul şi a strigat:

– Vorbeşte sau o să te omor!

Tăceam. Mâna cu revolverul s-a apropiat rapid de faţa mea, a apăsat pe trăgaci... glontele nu a pornit. Apoi din nou, un alt glonte care nu a pornit... M-a lovit înjurând.

Nu mi-am venit în fire decât în maşină. După cum aveam să aflu după aceea, mă duceau la poliţia naţională a sediului din Leningrad, ca să fiu condamnat: credeau că sunt un criminal foarte important. Şi, astfel, m-au dus bolnav, rănit şi m-au aruncat la izolare. Aşa cum puteţi să vă daţi seama, acesta era sfârşitul. Nu era niciun mijloc de a ieşi de acolo.

Mă rugam Domnului să-mi ia sufletul fără tortură… Am adormit şi l-am văzut pe părintele Ioan. S-a aplecat spre mine şi mi-a spus cu blândeţe: „Ai vrut să suferi pentru Hristos şi atunci Domnul îţi împlineşte dorinţa”. M-am trezit simţindu-mă mai bine. Domnul mă apăra şi părintele nu mă părăsea.

Au trecut mai multe zile, nu îmi mai amintesc câte, doar într-o noapte au venit să mă caute şi m-au luat pentru un interogatoriu. Mă trăgeau de braţe: eram prea slăbit din cauza durerii şi a foamei şi nu am putut decât să strig în adâncul inimii: „Părinte Ioan, nu m-ai lăsat niciodată cât eram în viaţă. În ceasul morţii mele, roagă-te lui Dumnezeu să nu mă tem să primesc pedeapsa Lui cea cu dreptate pentru grelele mele păcate!”.

M-au dus într-o încăpere şi m-au aruncat pe un scaun. Fereastra avea gratii şi sub ea era o masă cu un teanc de hârtii, o lampă aprinsă cu un abajur care acoperea aproape complet faţa anchetatorului. Tot ce puteam vedea era faptul că nu era bătrân. Acesta s-a aplecat deasupra documentelor, părea să le răsfoiască, îmi citea dosarul. Am rămas aşa, stând amândoi jos, în tăcere – după care anchetatorul, fără să mă privească şi fără să ridice capul, a zis:

– Bătrâne, spune-mi adevărul! Nu minţi, că oricum o să descoperim totul. Ce organizaţie te-a trimis?

Am rămas tăcut.

– Tu crezi că nu suntem în măsură să te facem să vorbim? Aşadar, nu ştii unde eşti?

Mi-am făcut cruce şi am zis:

– Ştiu că nu mă credeţi, însă nu m-a trimis nimeni. Eu încercam să mă duc la Valaam, ca să vieţuiesc în mănăstire.

Atunci el a ridicat capul şi m-a fixat cu privirea. Se uita drept în ochii mei şi eu mă uitam la el. Nu puteam să-mi întorc privirea, ca şi cum eram vrăjit. Şi-mi părea că timpul s-a oprit. Totul în jurul nostru era ca într-o ceaţă. Nu aveam niciun gând, doar privirea lui mă străpungea... Cât a durat aceasta, nu îmi amintesc. Poate un minut, poate o oră... Mi-am adunat toate puterile şi, cu multă greutate, am început să mă rog lui Dumnezeu. Deodată, i-am auzit din nou vocea:

– Spune-mi, bătrâne, ai fost în satul Treimea, în vara anului ...?

Întrebarea aceasta m-a ars. Trebuie să menţionez că, în perioada aceea trebuia tot timpul să mă ascund, parohia îmi era demult distrusă şi mergeam tăinuit din sat în sat, spre oameni plini de bunătate. Făceam slujbe, alinam poporul nostru care atâta pătimea şi plângeam dimpreună cu ei pierderea căii celei drepte. Oamenii mă iubeau, mă ascundeau bucuroşi şi mă treceau de la unul la altul, iar Domnul mă apăra.

Astfel am ajuns în satul Treimea şi am vieţuit acolo în jur de două săptămâni cu oameni buni. Eram pe punctul de a pleca în alt loc când, noaptea târziu, cineva a bătut la casa gazdei mele, după care aceasta a venit în podul unde-mi petreceam nopţile, zicându-mi cu timiditate:

– Părinte, chiar că nu ştiu cum să-ţi spun. Problema e puţin neobişnuită. Directorul şcolii noastre este ateu, nu crede în Dumnezeu şi este un comunist convins. Unicul lui fiu este mereu bolnav, piciorul nu-l mai ţine şi de mai bine de un an supurează. A fost dus la medici, a fost ţinut într-un spital şi nimic nu a ajutat. Însă are o bunică, care este mama răposatei soţii a directorului, o femeie evlavioasă, liniştită, care nu se lamentează, care tot timpul plânge zicând că Domnul pedepseşte copiii pentru păcatele tatălui. Şi ea, părinte, s-a hotărât, în timp ce tatăl lui lipseşte, să-ţi ceară să vii să te rogi pentru fiu. Nu ştiu ce e de făcut. Şcoala este în centru, iar miliţia şi sovietul satului sunt chiar lângă ea. Nu vreau să se întâmple ceva rău. Nu voiam să mă duc, însă mi-am adus aminte că sunt preot şi că era de datoria mea să merg la oricine se afla în nevoie şi care mă chema.

Bunica şi cu mine am plecat, iar ea a plâns tot drumul, întrebându-mă dacă nu m-am mâniat pe ea. Zicea că acest nepot era tot ce avea, că şi-a îngropat fiica de curând şi că acum băiatul avea infecţie la picior şi că medicii au avertizat că aveau să-l amputeze. Ce nenorocire! În cele din urmă, am ajuns la şcoală. Am văzut un băiat de 15 ani, chipul lui era foarte tras, ochii îi străluceau febril. Piciorul era bandajat şi mirosea urât. Lacrimi de milă mi-au venit în ochi.

Mi-am scos epitrahilul, Crucea şi o mică Evanghelie, în timp ce bunica a scos dintr-o comodă nişte icoane cu Împărăteasa Cerurilor şi cu Sfântul Pantelimon făcătorul de minuni şi am început molitfa – cerându-I cu lacrimi lui Dumnezeu vindecarea băiatului care pătimea enorm: băiatul păstra tăcerea, scoţând doar din când în când gemete atât de jalnice, că ne sfâşia inima. Ne-am rugat, i-am dat Crucea să o sărute, iar el a sărutat-o. I-am uns fruntea cu untdelemn sfinţit, l-am binecuvântat şi ne-am întors acasă.

Dimineaţă, în zori, era alertă. Oamenii au alergat ca să ne spună că miliţia era în căutarea mea. Cineva l-a informat despre mine. Din fericire, cabana gazdei mele era la marginea satului. Mai târziu, oamenii mi-au zis că gazdele mele au fost arestate şi m-am întristat foarte căci, din cauza mea, păcătosul, au pătimit oameni nevinovaţi. Nu pot să-i uit nici în ziua de azi şi mă rog pentru ei.

Mi-am adus aminte de toate acestea, atunci când anchetatorul meu m-a întrebat dacă am fost în satul Treimea. Doamne, o să abandonez iarăşi oameni nevinovaţi? Nu îngădui această durere groaznică!

– Am fost, am zis.

– Ai fost la şcoală? M-a întrebat din nou anchetatorul, ca şi cum mă tăia cu un cuţit. Vedeam că ştie tot, nu era niciun motiv să ascund ceva.

– Da, am fost la şcoală, am răspuns.

– Şi te-ai rugat?

– Da, am făcut aceasta.

– Te-ai dus singur, sau te-a chemat cineva?

– Un necaz mare şi suferinţa umană m-au chemat.

Tremuram când s-a ridicat şi a început să meargă prin încăpere ca o fiară. Doar lumina ţigării lui se mişca de sus în jos între dinţii lui. Am văzut că mânia începea să clocotească în el şi că era gata să explodeze, în timp ce eu nu simţeam niciun fel de teamă din pricina durerii şi a slăbiciunii. Ştiam că sunt la capătul vieţii. El a mers un moment, apoi s-a aşezat la masă.

– Îţi aminteşti că ai miruit un băiat bolnav? Eu eram acela!

Eram cu totul uluit când am auzit aceste cuvinte şi doar m-am rugat în sinea mea.

– Acum, vezi, bătrâne, unde ne-am întâlnit. Ai noroc, te-au trimis la mine şi ţi-am recunoscut glasul. Vei primi un permis ca să părăseşti oraşul. După aceea, fugi cât de departe poţi. Adu-ţi aminte, nu te voi putea salva de două ori.

Acestea sunt necunoscutele căi ale lui Dumnezeu Cel Atotputernic, Care călăuzeşte oamenii la bine, numai dacă nu-şi pierd credinţa în El, spune părintele Teodor pentru a-şi încheia relatarea.

Ultimele din categorie