Din a Sa bunăvoință Domnul Își pune sufletul pentru noi

Reflecții

Din a Sa bunăvoință Domnul Își pune sufletul pentru noi

Până și cele mai mari minuni nu sunt capabile să producă automat credință în cei ce le văd. Ele șochează, alarmează, dar dacă nu sunt însoțite de credință, vor fi uitate foarte repede. Cei care cred în învățătura lui Iisus și apoi în minunile Lui, aceia sunt adevărații creștini, sunt „oile” din turma Domnului.

Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun și putere am, iarăși, să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu. Iarăși s-a făcut dezbinare între iudei pentru cuvintele acestea. Și mulți dintre ei ziceau: Are demon și nu este în toate mințile. De ce-L ascultați? Alții ziceau: Cuvintele acestea nu sunt ale unui demonizat. Cum poate un demon să deschidă ochii orbilor? Și era atunci la Ierusalim sărbătoarea Târnosirii templului și era iarnă. Iar Iisus mergea prin templu, în pridvorul lui Solomon. Atunci L-au împresurat iudeii și I-au zis: Până când ai să scoți sufletul din noi? Dacă Tu ești Hristos, spune nouă pe față. Iisus le-a răspuns: V-am spus și nu credeți. Lucrările pe care le fac în numele Tatălui Meu, acestea mărturisesc despre Mine. Dar voi nu credeți, pentru că nu sunteți dintre oile Mele. Oile Mele ascultă de glasul Meu și Eu le cunosc pe ele; ele vin după Mine, iar Eu le dau viață veșnică. (Ioan 10,17-28) (Vineri în săptămâna a cincea după Paști)

Textul acestei Evanghelii este o învățătură despre mesianitatea lui Iisus, adică despre calitatea Sa de mântuitor și puterea de a Se da singur jertfă de răscumpărare pentru noi, oamenii. Încă din primul verset, Hristos rostește niște cuvinte care trebuie să dea de gândit fiecăruia, anume: „pentru aceasta Mă iubește Tatăl, fiindcă Eu îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau”. Desigur, Hristos ca Dumnezeu are puterea de a Se dărui total, adică de a-Și pune sufletul pentru cineva, dar și puterea de a lua totul. Puterea de a ne dărui pentru cineva ne-a dat-o Dumnezeu și fiecăruia dintre noi. Sacrificiul pentru cel de lângă noi, fie că e vorba de sacrificiul total, fie că e vorba despre datoria de a ne dărui zi de zi prin dragoste ajutorării celui de lângă noi, este o calitate nu numai bineplăcută lui Dumnezeu, ci și proprie Lui, Care face așa. Desigur, puterea de a lua înapoi sau de a cere socoteală pentru sacrificiul dat, o are doar Dumnezeu. Omul nu trebuie să ceară răsplată pentru că a făcut un bine, acesta e de fapt firescul. Odinioară Iisus afirma că atunci când facem un bine, nu trebuie să ne lăudăm, ci să spunem: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10). 

Evanghelistul amintește că spusele lui Iisus, cum că El are putere să pună și să Își ia sufletul, i-au dezbinat pe iudei. Era de înțeles pentru toți învățații că El Se mărturisea pe Sine ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Unii spuneau că „are demon”, fiindcă își autoproclamă divinitatea. Alții credeau în El și spuneau că aceste cuvinte nu pot să vină de la un om demonizat ori nebun, fiindcă aceștia nu pot să deschidă ochii unui orb, așa cum făcuse Iisus (potrivit Evangheliei ce se va citi în duminica ce va urma, Ioan 9, 1-38).

Din pricina acestei gâlcevi, în preajma unei sărbători de iarnă, iudeii Îl întreabă din nou pe Iisus, Care se află la intrarea în templu: „spune-ne pe față: ești tu Mesia sau nu?”, iar El le spune clar: „v-am spus pe față dar nu mă credeți”. Hristos nu mai lucrează acum în ascuns. Uneori, când face minuni, îi obligă pe cei vindecați să tacă și să nu spună altora despre minune, să nu Îl vestească drept Hristos. De data aceasta afirmă contrariul. Ba mai mult, adaugă: „Lucrările pe care le fac în numele Tatălui Meu, acestea mărturisesc despre Mine”. De ce oare se contrazice Domnul? Aceasta pentru că la începutul misiunii Sale avea nevoie de liniște și nu de vâlvă, ca să poată învăța pe popor cuvintele Evangheliei. Se poate observa lesne că deseori poporul are tendința de a diviniza sau măcar de a proclama sfânt pe cineva dacă face semne și minuni. De învățătura lui ascultă prea puțin, dar merg în pelerinaje, vestesc altora că s-au dus să vadă pe acel presupus sfânt, vorbesc de minuni și semne, îi așează chipul în casă, dar să citească ceva scris de acea persoană minunată sau să îi pună în practică învățăturile, mai rar. 

Hristos vrea altceva. Vrea ca minunile pe care le face să fie roada credinței în Evanghelie și nu invers. Știm bine că minunile s-au săvârșit pe baza credinței celor vindecați, în conlucrare cu puterea divină. Niciodată Domnul nu face minuni de paradă, doar ca o scamatorie, ci mereu la nevoie și absolut mereu ca urmare a credinței în puterea lui Dumnezeu. De aceea, aici Iisus Se afirmă pe Sine ca Mesia, dar mai amintește și că face minunile în numele Tatălui, numai astfel ele devin mărturisitoare. Nici sfinții nu fac minuni cu putere de la ei, ci de la Dumnezeu, iar minunile nu îi slăvesc pe ei, sau nu ar trebui să îi slăvească pe ei, ci pe Dumnezeu, Care e izvorul puterii vindecătoare.

Evanghelia se încheie cu o afirmație tulburătoare a Domnului. Până și cele mai mari minuni nu sunt capabile să producă automat credință în cei ce le văd. Ele șochează, alarmează, dar dacă nu sunt însoțite de credință, vor fi uitate foarte repede. Cei care cred în învățătura lui Iisus și apoi în minunile Lui, aceia sunt adevărații creștini, sunt „oile” din turma Domnului. Oile își cunosc păstorul, fiindcă ascultă de glasul păstorului, sunt în duhul lui și vin după el. Aceasta înseamnă că oile Domnului, urmașii Săi, sunt cei care ascultă de glasul Lui, adică de Evanghelie și de Biserică, păstrătoarea Evangheliei. Doar acestora, păstorul Iisus le dă viața veșnică, adică ele nu vor pieri niciodată și nici nu sunt în pericol de a fi răpite din mâna Domnului. Biserica nu este o instituție pământească, nu are ca scop să inducă oamenilor idei false ori ademenitoare, ci e turma care ascultă de glasul lui Hristos și adunarea celor care se pun la adăpost de primejdia rătăcirii și a răpirii.