Dincolo de vorbe

Banalul cu aparențe complexe este ceea ce transformă orice discurs, până la urmă, într-un mesaj duplicitar-sofisticat, deloc menit să călăuzească spre culmile înțelepciunii. 

La limita rațiunii, cuvintele își găsesc un spațiu aparte – asemănător, mai degrabă, unui loc de joacă –, fără prea multe restricții, fără prea multe eforturi necesare în vederea alcătuirii unor construcții lipsite de pretenții. Și, nu se știe cum, aceste construcții devin paradigmatice și definitorii, prezentate publicului ca fragmente (fie ele și șleampete) ale unui vast discurs filosofic. La limita rațiunii, orice formulare este exact ceea ce se dorește să fie. Ceea ce nu înseamnă că ștacheta a fost coborâtă, universal, sub nivelul firescului, ci că ambițiile unora și accesul lor la mijloacele de promovare actuale au dus la acceptarea facilului ca modalitate de exprimare a conceptelor înalte și a ideilor complexe.

Există, s-ar părea, în ultimul timp, două tipuri de discurs care se încolonează sub flamura simplului-prezentat-ca-fiind-complicat: cel simplist și cel prolix. Discursul banal este alcătuit din termeni simpli, utilizați zi de zi, tociți adesea și demonetizați. La prima vedere, s-ar putea spune că insuccesul acestui tip de exprimare a ideilor este garantat. Dar perioada comunismului, pe lângă un sistem social-politic găunos, a adus și o adevărată „doctrină estetică adoptată în URSS, care glorifica omul nou, constructor al socialismului” (conform DEX): realismul socialist. Și, deoarece „omul nou” nu făcea parte, neapărat, dintre elitele gândirii, iar conceptele erau sărmane în conținut și frizând dezinvolt sofismul, s-a adoptat acest discurs superficial, pe care – fără să-și dorească, neapărat – îl definea un mai-mare al acelor vremuri, la o adunare presărată cu multe aplauze: „ca să înțeleagă toată lumea, tovarăși!”.

Problema construcțiilor simpliste și lipsite de miez constă în faptul că, dincolo de conținutul scorburos și potențial viermănos, le induc celor expuși la susurul lor adormitor impresia că sunt deasupra nivelului lor real, din punct de vedere intelectual și nu numai. Apare acea (să-i spunem așa) tânjală cognitivă care a scufundat multe spirite cu o forță uriașă, dar latentă, în mlaștina prea puținei înțelegeri. Dar să nu creadă cineva că discursul simplist nu este seducător. Urmăriți, vă rog, cu atenție, sloganurile moderne. Fie și (sau mai ales) pe acelea care promovează ura împotriva Bisericii, bazându-se pe un mult-trâmbițat sprijin al științei înțelese ca modernism, nu ca înțelepciune. Veți observa că exprimarea este incitantă, iar o persoană mai puțin instruită poate cădea ușor în capcană, fără să cunoască asemănarea până la îngemănare a formulărilor cu acelea din perioada comunistă – de unde putem deduce, iată, că mijloacele duc spre același scop: ateismul „științific”, ca doctrină a „omului nou”.

Discursul prolix modern este acela mult prea alambicat pentru a fi serios, menit să epateze, nu să transmită cu adevărat un mesaj. Își ridică în slăvi autorul, îi construiește un podium sau un soclu, dar nu îi exprimă ideile decât în termeni pretențioși, lipsiți de concizie. Pare destinat elitelor, dar este util, bănuiesc, doar celor care au studiat până la memorizarea perfectă un dicționar de neologisme. Astfel, deși creează iluzia că s-ar situa într-un punct cardinal opus simplismului, informațiile pe care le oferă sunt identice: lipsite de valoare și seducătoare doar pentru categorii mai puțin informate, dar ușor de impresionat, ale populației.

Banalul cu aparențe complexe este ceea ce transformă orice discurs, până la urmă, într-un mesaj duplicitar-sofisticat, deloc menit să călăuzească spre culmile înțelepciunii. În schimb, putem remarca adesea congruența ideatică față de construcțiile simpliste prezentate mai sus. Iar în perioada contemporană avem parte de câteva nume fără chipuri concrete, asociate filosofării, nu neapărat filosofiei, care își exprimă opiniile pedant, cu punct, virgulă și semne de exclamare, fără a spune, însă, mare lucru. Când astfel de mesaje traduc, în termeni cam greu de priceput, sloganurile îndreptate împotriva Bisericii, ceva mă determină să cred că ambele tipuri de discurs au multe lucruri în comun: poate măcar faptul că au crescut la umbra aceleiași ideologii călăuzitoare spre „omul nou, constructor al socialismului”...

La limita rațiunii, cuvintele își găsesc un spațiu aparte – asemănător, mai degrabă, unui loc de joacă –, fără prea multe restricții, fără prea multe eforturi necesare în vederea alcătuirii unor construcții lipsite de pretenții. Problema este că, dincolo de vorbe, nu se află decât ambiția și nimic altceva...

De la același autor

Ultimele din categorie