Oricum, consider importantă distincţia pe care o face părintele Sofronie între meditaţie şi dumnezeiasca descoperire, între lumina cea zidită şi creată a minţii, a intelectului, lumina cea diavolească şi lumina cea dumnezeiască. Este vorba de o descriere foarte rară, pe care nu o întâlnim în textele patristi­ce şi de aceea are o mare importanţă mai ales în epoca noastră, în care există o confuzie între reuşitele intelectuale, între iscusinţele religiilor şi sistemelor orientale şi între dumnezeiasca descoperire pe care a adus-o Hristos în lume. Iată ce scrie părintele:

„Din vârsta copilăriei mele am dobândit obişnuinţa de a mă ruga. Timpuriu însă, mergând eu pe o stradă din Moscova, mi s-a ridicat în min­te gândul: nu este cu putinţă ca absolutul să fie personal şi veşnicia să fie încătuşată în psihologia dragostei evanghelice... Această întâmplare a fost foarte ciudată. Puterea gândului semăna cu o lovitură de ciocan. Şocul acela a rămas pentru totdeauna în amintirea mea. De atunci am simţit o nevoie imperioasă de a mă depărta de rugăciune şi de a mă îndrepta către meditaţia de tip necreştin. După puţin timp, într-o noapte, am fost tre­zit într-un mod bizar. Am văzut camera mea plină de o lumină compusă în multe culori, pâlpâind puternic. Sufletul meu s-a tulburat. Am simţit o tindere către acea viziune. Mai bine spus, am simţit o neplăcere, amintindu-mi frica aceea, asemănătoare celei provocate de cutremur. Ieşind din camera mea în bucătărie, am stat puţin timp şi m-am întors înapoi, dar nu mai exista nici o lumină. M-am culcat din nou. Puţin mai târziu, în tim­pul ascezei şi a meditaţiilor mele metafizice, în timp ce eram în progres în ceea ce priveşte tehnicile de concentrare, am văzut cu mintea mea o lucrare asemănătoare acelei lumini, dar nu aşa de puternică. Lumina aceasta se gă­sea înăuntrul cutiei craniene şi în jurul ei. Inima însă nu participa la asta, ci trăia despărţită de minte.

După ce au trecut câţiva ani şi după ce am fost cercetat de mila Preaînaltului Dumnezeu, am observat că lumina cea nezidită este blândă, es­te nesfârşită, este omogenă şi lucrează prin minte, prin inimă şi chiar prin trup. În vederea aceasta întreaga noastră existenţă se găseşte într-o stare pe care pământul nu o cunoaşte. Această lumină este lumina dragostei, lumi­na conştiinţei, lumina nemuririi, lumina păcii minunate.”

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, pp. 54-55)