Părintele Justin și unitatea poporului român

10 februarie, ziua pomenirii celui mai vârstnic mucenic al creștinătății, sfântul Haralambie, reprezintă pentru tezaurul spiritual românesc, ziua de naștere a unuia din cei mai cunoscuți și mai căutați dintre duhovnicii români, a unei puternice autorități morale și duhovnicești, a unui purtător de Dumnezeu și pe deplin dăruit oamenilor și neamului său – Părintele Justin Pârvu.

Sfinția sa s-a născut la 72 de zile după Marea Unire a tuturor românilor într-o singură țară, România Mare și a trăit copilăria și tinerețea în perioada de maximă efervescență și emulație, de simțire plenară a unei împliniri milenare, de părtășie la Învierea unui neam după Golgote de jertfelnicii și a de a fi martor al acestei minuni dumnezeiești asupra unui popor a cărui Lege a fost porunca Domnului. Asemenea generației interbelice, a fost animat de idealurile sfinte ale iubirii de glia străbună și Dumnezeu, mereu răstignit „între Dumnezeu și neamul său”.

Crezul său național este sintetizat în următoarea mărturisire: „neamul este mama mea, tatăl meu, fratele meu, sora mea, vecinul meu, satul meu, comuna mea, județul meu, țara mea și tot cel ce vorbește aceeași limbă, are aceeași credință și aceleași idealuri”. Țara și neamul, au constituit pentru marele duhovnic noțiuni sfinte: „Țara Românească este o țară sfântă cu un popor sfânt”. Sfințenia țării și a neamului este izvorâtă din jertfa permanentă dată de poporul român răstignit mereu pe crucea istoriei, de mulțimea martirilor și mărturisitorilor, de credința puternică a voievozilor, a eroilor și a soldaților români luați de la plug și de la coasă, care și-au dat viața pentru a ne oferi o Românie puternică. „Nici-o altă țară nu se poate compara cu suferința martiriului românesc...Așa s-a clădit neamul acesta, prin suferință și bucuria Învierii...” Caracterul sacru al țării și al neamului se datorează – în concepția sfinției sale – osemintelor presărate de-a lungul și de-a latul spațiului locuit de români, precum și sângelui ce a adăpat din belșug glia străbună, dar și credinței și evlaviei poporului dreptcredincios: „pământul acestei țări este sfânt prin martirii și sfinții pe care îi adăpostește în adânc, iar sângele și rugile lor s-au suit până la Tronul lui Dumnezeu. De aceea România a rămas o țară ortodoxă care și-a păstrat tradiția și evlavia mai mult decât celelalte țări ortodoxe”.

Părintele Justin a avut mereu o atitudine de venerare față de istoria noastră națională pe care a cunoscut-o în toate amănuntele și aspectele. Apoi a fost un profund analist al acesteia, analizele sale fiind egale sau depășind opiniile istoricilor profesioniști. Și nu în ultimul rând a interpretat-o după adevărul istoric și nu după variante falsificate sau comandate de interese străine de neam și potrivnice duhului românesc și ortodox. A fost preocupat mai mult de teologia istoriei noastre, adică a văzut mâna proniatoare a lui Dumnezeu mereu prezentă și lucrătoare și  niciodată n-a perceput istoria ca pe o desfășurare paralelă sau independentă cu iconomia divină.

Cu un sentiment de reală mândrie națională, spunea adesea că „românul are sânge de dac și brâncovenesc” și amintindu-și de anii copilăriei, de demnitatea și patriotismul cu care învățătorul preda lecția despre Mihai Viteazul, puternic impresionat, avea să mărturisească la anii senectuții: „așa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil, de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă și neslugarnică. Aceasta este pentru mine imaginea poporului român – demn și neslugarnic”. Într-o altă ocazie, părintele Justin justifică mândria națională a Marii Uniri: „orice român care avea un pic de bună credință și un pic de credință în Dumnezeu nu putea să nu fie mândru de condiția nouă a României, care poate pentru prima oară în istorie ridicase capul din pământ și se simțea popor ales în lume”.

Evlavia și prețuirea pentru trecutul istoric și martirii săi a avut-o Părintele toată viața sa și a afirmat-o prin cuvânt și faptă. Bunăoară, unei clase de seminariști prezenți în chilia lui pentru cuvânt de folos, le-a spus cu glas pătrunzător: „Dacă nu știți cine a fost Brâncoveanu și cum a murit el, nu aveți voie să vă faceți preoți!”

Unitatea neamului nostru, în ciuda vitregiilor istoriei, a dăinuit și s-a consolidat grație sfintei noastre credințe ortodoxe. Această teză a fost foarte scumpă Părintelui Justin care mărturisea astfel: „Ortodoxia și neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale Creștinismului și de atunci Ortodoxia a fost sufletul acestui neam... Ortodoxia circulă în sângele românului nostru..., așa cum zicea Nae Ionescu, că a fi român înseamnă a fi ortodox, după cum animalul cal este și patruped”. Despre rolul Bisericii, a acestei „maici a poporului român” în unitatea neamului românesc, marele duhovnic zice: „neamul nostru este născut, crescut și dezvoltat în sânul Bisericii. Noi suntem născuți creștini și este astfel o mare deosebire între noi și popoarele vecine care au fost creștinate la comandă. Popoarele slaves-au culcat seara păgâne și s-au trezit creștine a doua zi. Viața noastră creștinească a evoluat de la Sfântul Andrei și până astăzi în așa fel încât Ortodoxia noastră a creat o adevărată structură sufletească”.

Relația intrinsecă dintre elementul etnic românesc și ortodoxie o surprinde într-o altă zicere a sa, astfel: „geniul Ortodoxiei stă în capacitatea de a fi în același timp sobornicească și națională, adică putând să-i cuprindă pe toți ortodocșii într-o unitate superioară, în Hristos Iisus și în Biserica Tradiției, fără a știrbi identitatea națională, ci transfigurându-le însușirile și zestrea”.

Părintele Justin a suferit mult pentru pierderea în 1940 a Ardealului de Nord-Vest, a Basarabiei și Bucovinei și considera că sângele martirilor care au luptat în primul război să dezrobească aceste pământuri strigă înaintea lui Dumnezeu pentru nedreptatea ce ni s-a făcut. Drept pentru care s-a înrolat ca preot militar. A fost martorul vitejiei ostașilor români pe care i-a însoțit pe front, dar și al sacrificiului suprem. Ca un corolar al misiunii sale pe front, a fost săvârșirea Sfintei Liturghii înspre zorii zilei de 27 august 1944 în zona Vânători Neamț, unde a împărtășit sute de ostași. Nu a terminat bine oficiul liturgic și au început luptele crâncene însoțite de bombardament, în urma cărora copacii au rămas desfrunziți, cu bucăți de trupuri omenești atârnând pe ramuri din cauza bombelor. În acea toamnă, vitelen-au putut paște iarbă în zonă din cauza mirosului rezultat din miile de cadavre în descompunere.

Pentru comemorarea eroilor căzuți pe câmpuri de bătălii și pentru veșnica lor pomenire, părintele Justin a inițiat, a coordonat și a ajutat cu toate cele necesare pentru înălțarea unor troițe, precum cele de la Țiganca – Basarabia, sau Moțca – Codrii Pașcanilor, sau a unui mausoleu ca cel de la Nemțișor – Neamț, pentru a aminti generațiilor prezente și viitoare că aici au căzut peste 14000 de soldați români, ruși și germani. Spre acest mausoleu din dealul Bobeica din Nemțișor, se urcă pe un drum în pantă, iar de o parte și de alta sunt așezate 14 cruci mari, câte una pentru fiecare mie de soldați, dar care fac anamneza drumului Crucii Mântuitorului Hristos. Așa a conceput Părintele Justin pentru a arăta asemănarea dintre Golgota Neamului nostru și Golgota Domnului, care duc spre unica și veșnica Înviere.

După cum se știe, părintele Justin Pârvu a făcut peste 16 ani de închisoare. A primit această cruce ca pe o jertfă pentru neamul său, așa precum un alt mare întemnițat, filozoful Petre Țuțea spunea că „cea mai mare onoare pe care i-o face poporul român este aceea de a se jertfi pentru el”. În aceeași cheie, ava Justin dă mărturie despre sensul jertfei sale și a generației din care a făcut parte: „la început trăiam cu nădejdea că voi fi eliberat, însă, după ce am înțeles că neamul românesc cere jertfa răbdării noastre, că Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca prin jertfa noastră să ispășim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să îndurăm orice nedreptate”.

În perioada postconcentraționară și mai ales după 1989, Părintele a deplâns lipsa de coeziune și de viziune a mai marilor zilei. A criticat vehement promovarea intereselor proprii de către politicieni, punerea acestora sub comanda unor interese străine și neglijarea poporului și a țării. În acest context, sfinția sa a înțeles că autoritățile statului se complac în somnul cel de moarte al nepăsării față de durerea și prosperitatea poporului, și atunci rămân două speranțe sau două soluții: Biserica și conștiința individuală a fiecăruia. Referitor la rolul unificator al Bisericii, el cheamă imperativ generația de azi și de mâine: „poporul român să fie legat și unit de Biserică, să aibă o unitate. Să ne înțelepțească Dumnezeu să ne simțim cot la cot, unul și același trup mistic al lui Hristos și să ajungem la biruința veșnică, la Înviere”. Bineînțeles că în paralel cheamă și slujitorii Bisericii la o implicare și mai puternică pentru popor, exprimându-și dorința „de a clădi o elită de creștini, o elită de preoți, o elită de mănăstiri, ca să păsteze nealterată tradiția, viața și credința noastră ortodoxă, pentru ca Dumnezeu, întru curăția inimii noastre să zidească un duh nou al unității noastre...”

Pentru unitatea duhovnicească a poporului român, părintele a desfășurat o misiune neobosită din chilia sa de la Secu, Bistrița și mai ales de la Petru Vodă. În chilia sa mică, păreau a se întâlni toate drumurile din România, dar și ale românilor plecați departe de glia străbună. Petru Vodă a devenit un centru de gravitație pentru spiritul românesc și ortodox, iar numele Părintelui Justin a devenit unul din numele cele mai cunoscute și mai pomenite nu doar în spațiul ortodoxiei, ci al întregii lumi. Ca un voievod dăruit de Dumnezeu cu putere multă a adunat în jurul său toată suflarea românească și prin pilda vieții sale și prin sfatul lui, mulți au redescoperit mândria de a fi român. „Eu așa am mers cu Evanghelia în față și cu poporul în spate!”, iar testamentul său stă înscris prin patru cuvinte pe cei patru stâlpi ai baldachinului ce străjuiesc mormântul său: „Unitate, Ascultare, Rugăciune, Pocăință”.

Pe drept cuvânt, Părintele Justin constituie un adevărat simbol al unității de neam și de credință. Providențial, Centenarul Marii Uniri de la 1 decembrie 2018 este urmat de Centenarul Nașterii Părintelui Justin Pârvu, la 10 februarie 2019. Și iarăși, providențial, în cea mai mare parte a anului, vară și iarnă, mormântul său este împodobit de un aranjament floral tricolor în conturul granițelor României Mari.

De la același autor

Ultimele din categorie