Dogmă, Ascetică, Eclezialitate. O triadă a sănătăţii omului în ortodoxie

Eclezialitatea are drept reper cultul Bisericii cu inima lui de foc în Sfânta Liturghie, tinând cont de următoarea sugestie: când se află în Adevăr şi Iubire. Facem această atenţionare pentru a înţelege că deşi cultul şi Liturghia există obiectiv în Biserică totuşi ele nu pot fi obiectivizate, adică confiscate de simplele formule rostite magic, cu garanţia că ele vor lucra de la sine, fără implicarea voită a omului.

Orice dogmă a Bisericii are în sine Adevărul veşnic fiind o răsfrângere a Sfintei Treimii în umanitate.

Orice formă de ascetism, atunci când slujeşte Adevărului prin iubire, este o punere în evidenţă a dogmelor Bisericii, mai bine zis este calea însăşi de urcare a omului în dogme. La rândul lor, dogmele sunt produsul viu al asceticii creştine, al vieţii trăite la incandescenţa Duhului.

Ecelezialitatea, concentrată în Liturghia Bisericii este forma maximă de exprimarea a dogmelor şi a manifestării ascetice. în afara ei dogmele se transformă în doctrină, iar ascetica în formalism.

Fără această triadă a permanentei verificări a propriilor gânduri şi manifestări în Biserică şi în viaţă riscăm să eşuăm în diverse excese, cu totul dăunătoare sufletului.

Astfel, fără dogme nu avem acces la Adevăr. Nu putem face distincţie între ceea ce este sănătos şi ceea ce este fals, moştenit sau dobândit în noi. De fapt, „tradiţia” păcatului în omenitate a tocit cu totul calea identificării Adevărului dinlăuntrul nostru. Curios însă, fiecare dintre noi, deşi moşteneşte păcatul prin naştere, totuşi are de la începutul vieţii un imens potenţial de nevinovăţie, ca posibilitate de acces direct la locul Adevărului întru care am fost zidiți. Nedorit este traseul maturizării în zona minciunii, la formarea lui contribuind „tradiţia” păcatului de care aminteam şi care, prin multe  mijloace, căi întortocheate și persoane influente, întunecă prea devreme relaţia interioară a omului cu Adevărul.

 La vârsta conştientă, atunci când tânărul poate discerne şi lua singur decizii, sunt deja multe straturi ale falsităţii depuse lăuntric ceea ce îngreunează mult revenirea omului în locul Adevărului din el. Aici intervine magistral rolul dogmelor care, desi au un caracter exterior adesea respingător, fiind formulări antinomice, cu totul paradoxale pentru mentalul colectiv, ele de fapt ne prilejuiesc o întâlnire faţă în faţă cu Adevărul dinlăuntrul nostru, dar pe care nu-L mai putem recunoaşte. De aceea, dogmele par cazone, greu de înţeles şi imposibil de purtat. Însă, crezute ca atare şi ţinute cu încredere în Adevărul lor revelat, schimbă tot traseul falsităţii din noi în firescul Adevărului întru care suntem structuraţi şi care ne ţine în viaţă. Punctul de conexiune aparţine fiecăruia în parte, în taina inefabilă a întâlnirii personale cu Dumnezeu. Dar, continuarea şi călătoria cu El pe Cale este păzită de straja dogmelor, cea care ajută enorm ca omul să nu devieze înăuntru sau înafara sa. Ele sunt făcliile de lumină care ne luminează întunecimile vieţii. Sunt indicatoarele vii ale sănătăţii umane. Sunt stâlpii de foc ale întreţinerii iubirii şi nădejdii în noi. Sunt „trâmbiţele Duhului” care ne vestesc dinăuntru conectarea la Adevăr. Sunt nelimitele urcării noastre pe treptele veşniciei.

Toate binefacerile Adevărului înveşmântat în haina dogmelor provin de la realitatea că acest Adevăr este revelat.  Sunt ieșirile lui Dumnezeu în grai omenesc, pe potriva noastră, pentru ca noi să ne refacem căile recunoaşterii şi ale mişcării Adevărului în noi, pentru o funcţionalitate coerentă lăuntrică spre odihna şi bucuria noastră în timp şi în veci de veci.

Pentru ca dogmele să devină firescul omului şi pentru ca omul să devină născător de dogme și, mai concret, pentru ca omul să fie primitor şi dăruitor de Adevăr, are nevoie de practica ascetică. Este practica sănătoasă, voit şi conştient aleasă, pentru a putea descoperi, a înţelege și a întreține potrivit taina Adevărului din noi. Singurele ei „norme” sunt date de dogme, iar formele pe care le îmbracă sunt foarte diferite, cât de diferit este un om de altul, adică am putea spune, câţi oameni aleg practica ascetică tot atâtea forme de ascetism există. Este şi motivul pentru care viaţa ascetică nu suportă reguli sterile, nu poate fi surprinsă în definiţii şi sisteme anume, în reţete sau formule definitive.

Este calea şlefuirii continue de sine pentru a descoperi „comoara ascunsă în ţarina” inimii noastre (Mt. 6, 21), adică firescul aşezării omului în propria fire. Este taina întâlnirii fiecăruia cu Sine din sine. Este arta descoperirii unicităţii uluitoare, pe care ne-a dăruit-o Bunul Dumnezeu fiecăruia în Universul de El creat. Este modul propriu de a trăi viaţa comună a umanităţii. Este calea puterii de a trăi calitativ singurătatea ca formă de comuniune deplină cu toţi. Este nespusa posibilitate de a trăi autentic bogăţia imensă a vieţii care ni s-a dăruit… este atât de adâncă, atât de înaltă, atât de necuprinsă practica ascetică a ortodoxiei încât, dincolo de câteva descrieri şi recomandări generale, mai multe despre ea nu se poate spune. Întâi, pentru că nu găseşti cuvinte potrivite să o exprimi. Apoi, că fiind foarte preocupat de ea, nu-ţi mai rămâne timp pentru a o descrie şi, oricum, ai întotdeauna simţământul că-i diluiezi taina așezându-o în cuvinte. Parcă nu ţi-ai pierde timpul încercând să formulezi nespusul. În orice caz, practica ascetică corespunde întrutotul (ne)definirii Tainei în ortodoxie având rădăcinile în Adevărul divin, exprimările în Iubire şi ţinta în cer/veşnicie.

 Pe scurt, există o vie concreştere între dogme şi ascetică fără de care se ajunge la extreme patologice, de erezii şi bigotisme nesfârşite, care, din păcate, de-a lungul timpului au străbătut nesănătos ortodoxia. Dimpotrivă, împletirea dogmelor cu practica ascetică nu este doar cerută de natura celor două, dar este şi cea mai potrivită cale de odihnă a omului în sine însuşi cu Părintele zidirii sale.

Nu în ultimul rând, ci concomitent cu cele două se află eclezialitatea, forma maximă de exprimare a dogmelor, de esenţializarea a practicii ascetice şi de conturare în timp a întregului spaţiu duhovnicesc al relaţiei omului cu Dumnezeu.

Eclezialitatea are drept reper cultul Bisericii cu inima lui de foc în Sfânta Liturghie, tinând cont de următoarea sugestie: când se află în Adevăr şi Iubire. Facem această atenţionare pentru a înţelege că deşi cultul şi Liturghia există obiectiv în Biserică totuşi ele nu pot fi obiectivizate, adică confiscate de simplele formule rostite magic, cu garanţia că ele vor lucra de la sine, fără implicarea voită a omului. Din nefericire, această concepţie scolastică de tip magic, cum că formulele cultului şi ale Liturghiei inclusiv, sunt valoroase în sine şi acţionează ca atare, în şi dincolo de implicarea omului, încă mai este răspândită printre credincioşi, teologi şi clerici. În treacăt amintim doar Acest Reper de Foc: Dumnezeu nu este o simplă forță energetică care poate fi manipulată de om cum voiește, fie ei și clerici. El Este Persoană și Treime de Persoane, adică Relație Liberă de nimeni și de nimic obligată să stea unde nu voiește. Aceeași Relație o Dorește și cu omul, dar vine numai dacă se îndeplinesc condițiile de Dragoste în Adevăr și Libertate. Altfel, nu vine și nu stă.

Cu adevărat, eclezialitatea este mai întâi fondul producerii dogmelor, dar este și produsul viu al dogmelor şi al practicii ascetice, în formă şi fond. Mai precis, dogmele sunt conţinutul, iar ascetica dă conturul eclezialităţii, ceea ce înseamnă că în inima ei stă Adevărul a cărui realitate este necondiţionat divino-umană.

Din acestă perspectivă este urgentă nevoie de o redefinire a mentalităţii colective creştine, care se raportează la eclezialitate doar ca la o sumă de învăţături şi practici standardizate, pe care le bifăm din obicei, formalism, obligaţie sau compensatoriu.

Dimpotrivă, eclezialitatea are drept reper următoarea formulă antinomică: „noi ştim unde este Biserica, dar nu ştim unde nu este ea”. Adică, nu formulele cultului sunt vizate, cât chipul viu al întrupării şi exprimării Adevărului, al lui Hristos, invocat, comunicat şi cuminecat prin mijlocirea lor.

În realitate, toate formele eclezialităţii, deodată forme ascetice cu conţinut dogmatic (în Adevăr), se subscriu calitativ eclesialității cea Una, conformă întotdeauna cu Întregul, Vie și vibrantă, dinamică și creeatoare, fiind măsura împărtășirii directe și personale de Duhul Sfânt și trăită întotdeauna comunitar.

De la același autor

Ultimele din categorie