Văduva a aruncat în vistieria Templului doi bănuţi, iar Domnul a zis că ea a pus mai mult decât toţi, chiar dacă ceilalţi aruncau bani cu nemiluita. Deci, ce a dat preţ bănuţilor ei? Starea sufletească cu care şi-a adus ea prinosul. Vezi ce deosebire e între fapta bună lipsită de suflet, făcută pentru că „aşa e obiceiul” şi fapta bună în care omul pune suflet şi inimă?

Nu felul în care se arată pe dinafară îi dă unei fapte preţ, ci starea sufletească a făptuitorului. Aşa se întâmplă că o faptă minunată în toate privinţele poate să nu aibă niciun preţ înaintea lui Dumnezeu, iar alta, neînsemnată la arătare, să afle la El înaltă preţuire. Ce reiese de aici, poate vedea oricine. Totuşi, să nu cugete nimeni că poate lepăda cele din afară, mărginindu-se doar la cele lăuntrice. Acea văduvă n-ar fi fost lăudată dacă şi-ar fi zis: „Aş vrea şi eu să dau, dar ce să fac? N-am decât doi bănuţi. Dacă îi dau, rămân fără o leţcaie”. Însă ea, precum a dorit, aşa a şi făcut, încredinţându-şi viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Şi dacă n-ar fi dat nimic, nimeni nu ar fi osândit-o: nici oamenii, nici Dumnezeu; însă atunci nu ar fi dat dovadă de acea întocmire sufletească ce a deosebit-o de ceilalţi şi a făcut-o slăvită în întreaga lume creştină.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 19)