Introducere

Minunea înmulțirii pâinilor e urmată de o alta, săvârșită de către Mântuitorul tot asupra naturii. Odată ce mulțimea sătulă e trimisă către casă, iar ucenicii „siliți” să intre în corabie și să călătorească, Învățătorul își permite răgazul unor clipe de intimitate cu Tatăl. Ca un Fiu bun, simte nevoia de a se sfătui cu Părintele Său. De a-i cere îndrumare și întărire și poate, de a-I confirma împlinirea celor promise. Odată încheiat dialogul, El va pleca în căutarea ucenicilor.

Petru și furtuna

Drumul înspre ei nu va fi unul pedestru. Din motive practice. Discipolii erau în corabie, plutind pe-ntinsul mării și Dânsul își va dori să îi vadă cât mai curând. Va alege așadar să meargă pe mare. Va veni în urma lor, printre valurile ce se înlănțuiau tot mai puternic, învăluind corabia. E greu de zis ce i-a speriat mai tare pe discipoli: declanșarea potopului, sau apropierea Sa. În mod cert, ambele au avut un efect aparte asupra lor. Ucenicii vor începe să țipe, înspăimântați. Frica lor primește răspuns de la Domnul: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”. Guralivul cetei simte din nou nevoia să se bage în seamă. „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”, zice el. Nu știe la ce se înhamă. Cu calm, Domnul îi poruncește: „vino”, iar el se pune în mișcare. După câțiva pași, frica-l face însă să se îndoiască de decizia luată. Spaima și nesiguranța se cuibăresc în inima lui. În consecință, începe să se scufunde. Strigă din nou, de această dată cu patos: „Doamne, scapă-mă!”, iar Iisus îi împlinește din nou dorința, mustrându-l părintește, pentru îndoiala de care a dat dovadă. Evenimentul îi face pe ucenici să se închine și să mărturiseacă un fapt apodictic: acela că Hristos e Fiul lui Dumnezeu. Ca prin minune, furtuna se potolește și ea, iar călătorii reușesc să ajungă în părțile Galileii.

În loc de concluzii

Dincolo de aspectele teologie, de chestiuni precum eye-contactul existent între Petru și Hristos, care se pierde la un moment dat și alte momente asemenea, care au fost deja tratate din abundență de către exegeza mai veche sau mai nouă, pericopa de astăzi are o dimensiune de actualitate aparte. În ipostaza în care s-au aflat azi ucenicii ne regăsim și noi adesea. Ca propovăduitori?, mă veți întreba. Am vrea noi și aș vrea eu. Că doar, vorba aceea: „vrabia mălai visează”. Mă tem însă, că ne regăsim mai degrabă în ipostaza celor pe care apropierea lui Dumnezeu prin furtunile vieții ne sperie. Ne putem de bună seamă identifica și cu Petru, atunci când se scufundă. Păcatul, grijile, proastele îndeletniciri și necredința vin să ne tragă în jos. Să ne facă să ne adâncim în ape și mlaștini ce stau să ne-nghită. Nu trebuie să uităm totuși că din aceste valuri răzabate o voce caldă, blândă și dătătoare de nădejde: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”. Este, în fapt, scăparea noastră. Uneori, putem s-o acompaniem și noi cu vorbe de duh precum „Doamne, scapă-mă!”, căci da, El este scăparea noastră, din orice primejdie. Nu mă credeți? Încercați!