Text și context

Episodul evanghelic de astăzi e străjuit de două momente ce merită ele însăși o cât de măruntă adăstare. E precedat de uciderea celui mai mare bărbat născut din femeie, a Înaintemergătorului. Lugubrul episod, petrecut cu prilejul nefericitei aniversări a regelui desfrânat e descris în cel mai mic detaliu, probabil cu scopul de a imortaliza fiecare trăsătură a perversității și cruzimii autorilor lui și a rămâne drept mărturie posterității. Mântuitorul însuși e oripilat de cele întâmplate. Alege să plece în altă parte și să-și continue acolo propovăduirea. Apoi, după ce evenimentul pe care-l avem în vedere se încheie, își rezervă dreptul intimității cu Tatăl. Se roagă. Își destăinuie probabil gândurile și cere Părintelui sfat în legătură cu cele ce are de gând a le întreprinde. Ulterior, va potoli furtuna, demonstrând ucenicilor speriați că are putere absolută asupra stihiilor.

În acest șir dens de momente se înscrie și cel cunoscut generic în spațiul teologic sub denumirea de „înmulțirea pâinilor”. Eveniment cu puternice reverberații sociale, el este însă, până în măduvă, unul teologic. De ce? Pentru că ni-L relevă pe Hristos ca fiind Dumnezeu. Și cum putea s-o facă altfel decât devoalând trăsături precum dragostea pentru mulțime, manifestată prin intermediul grijii pentru săturarea ei?

Locul e pustiu

Motivația realizării minunii o reprezintă așadar dorința de a fi de folos auditoriului. Prins în angrenajul unei propovăduiri realizate cu zel, Învățătorul e întrerupt intempestiv. Grija ucenicilor reprezintă pretextul acestui eveniment. Nu pentru El, ci pentru mulțimi. „Locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare”, îi spun ei. Dar Domnul are alte planuri. Cere învățăceilor să hrănească ei gloata policromă. Faptul în sine vine să-i bage în sperieți. Ripostează, îngrijorați, arătând că nu au resursele necesare. Cu Hristos, însă, nu-i de glumit.

Aduceţi-Mi-le aici!

Cere ca cele cinci pâini și cei doi pești existenți să-i fie aduse. Organizează în mod exemplar mulțimile, poruncindu-le să se aștearnă pe iarbă. Apoi, după un tipic ce-ar putea fi considerat drept branduit de Dânsul, privește spre cer, binecuvintează, frânge pâinile și le dă ucenicilor, iar ei la rândul lor, din mână în mână, le împart mulțimilor. Episodul e unul cu happy-end: „Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline”.

Mulțimea gurilor flămânde nu e una demnă de neglijat. Nici pe departe! Naratorul consemnează, atent la detalii, faptul că: „cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii”.

În loc de concluzii

Lectura acestui episod de mare frumusețe și apodictică relevanță teologică vine să ne spună multe. Pe de-o parte, ne arată că Hristos e stăpân pe situație, oricât de complicată ar fi aceasta. Că găsește mereu calea și soluțiile cele mai potrivite, indiferent de provocările pe care le iscă o anumită chestiune. Apoi, dacă privim înspre Apostoli, vrea parcă să ne liniștească. Dacă ei, care au avut experiența directă a părtășiei cu Dânsul, au fost îngrijorați, e un fapt de-a dreptul firesc să fim și noi. Aidoma lor, suntem și noi chemați a-L lăsa să ne spublere îndoielile, să ne rezolve dilemele și să ne tămăduiască suferințele. Să ne hrănească sufletul și trupul din lumina binecuvântării Sale. Nu-i greu. Trebuie doar să-i mărturisim neputința și să-I cerem ajutorul. Îndrăzniți!