Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Pentru că închideți Împărăția Cerurilor înaintea oamenilor; voi nu intrați și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați. Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că mâncați casele văduvelor și cu fățărnicie vă rugați îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veți lua. Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că înconjurați marea și uscatul ca să faceți un ucenic și, dacă l-ați făcut, îl faceți fiu al gheenei, de două ori mai mult decât voi. Vai vouă, călăuze oarbe, care ziceți: Cel ce se va jura pe templu nu este cu nimic legat, dar cel ce se va jura pe aurul templului este legat. Nebuni și orbi! Ce este mai mare, aurul sau templul care sfințește aurul? Ziceți iar: Cel ce se va jura pe altar cu nimic nu este vinovat, dar cel ce se va jura pe darul ce este deasupra altarului este vinovat. Nebuni și orbi! Ce este mai mare, darul sau altarul care sfințește darul? Deci, cel ce se jură pe altar se jură pe el și pe toate câte sunt deasupra lui. Și cel ce se jură pe templu se jură pe el și pe Cel care locuiește în el. Cel ce se jură pe cer se jură pe tronul lui Dumnezeu și pe Cel ce șade pe el. (Matei 23, 13-22) (Luni în săptămâna a 11-a după Rusalii)

Grupul de versete cunoscut ca „cele nouă Fericiri” e considerat de mulți, ba chiar și de unii necreștini, ca făcând parte dintre textele cu cea mai mare valoare duhovnicească care s-au scris vreodată. Acolo, Domnul Iisus Hristos, fără a aduce propriu-zis ceva inedit în conținut față de Legea lui Moise, trece de la modelul legalist negativ al îndemnurilor „să nu...” pentru a nu încălca un principiu către ceva pozitiv, schimbând astfel perspectiva. În loc să mai amintească de interdicții, îi fericește pe cei care împlinesc anumite virtuți: sărăcia cu duhul în sensul de simplitate și nevinovăție, plângerea păcatelor, foamea și setea după dreptate, cultivarea păcii, milostenia, blândețea, suferința prigoanelor pentru dreptatea dumnezeiască. 

Mai puțin cunoscute sunt însă cele ce s-ar putea numi opusul Fericirilor, versetele care încep cu formula „vai vouă...” și se referă la cărturarii și fariseii fățarnici, de la care până azi cuvântul „fariseu” a devenit aproape sinonim cu „fățarnic”, deși el însemna la început „separat”, în sensul de exclusivist, om care respectă strict legea, prin comparație cu iudeii mai laicizați. Aceste vaiete pe care Domnul le rostește și prin care nu osândește, ci mai degrabă arată greșeala unei anumite categorii de oameni, sunt foarte sugestive pentru epoca aceea, când Legea lui Moise nu mai era înțeleasă în duhul ei. Dar ele au un ecou și pentru noi, cei de azi, care în mod similar am ajuns să ținem rânduieli creștinești fără a le mai pătrunde esența și uneori tocmai împotriva principiului unic creștin, cel al dragostei. 

Dar să vedem ce osândește Domnul. În primul rând, faptul că fariseii „închid Împărăția cerurilor” pentru oameni și nu intră nici ei, nici alții în ea. Aceasta înseamnă că prin legislația complicată a lor, dacă se ține cont de ea în acel fel, nimeni nu poate avea parte de mântuire, nici măcar cei ce respectă legea. Cu privire la aceasta, altădată spune Iisus, că după oameni nu se mântuiește nimeni, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință (Matei 19, 26). În al doilea „vai” îi osândește că prin fățărnicie mănâncă casele văduvelor. Adică prin atitudinea văzută drept pioasă, ei nu sunt cu adevărat credincioși, ci doar profită de evlavia văduvelor și a săracilor. În al treilea „vai” condamnă jurământul strâmb. Te puteai jura pe cele sfinte, chiar pe templu, dar nu puteai să te juri pe aurul care împodobea templul și pe alte valori de acolo. Altfel spus, jurământul pe cele sfinte se făcea, dar nu și pe bani pentru că valorile materiale trecuseră înaintea celor duhovnicești. După aceea, Domnul nu mai rostește un „vai”, ci îi admonestează pe oponenți prin cuvintele „nebuni și orbi”, ceea ce înseamnă că oamenii au sucit valorile până la nebunie și au orbit în cunoașterea lor greșită. Hristos nu Se sfiește să le arate ce este corect a face. Jurământul pe altar înseamnă legământul cu jertfa ce se aduce pe altar, adică darul adus înaintea lui Dumnezeu. Iar jurământul pe templu este tot una cu jurământul pe casa lui Dumnezeu, în timp ce jurământul pe cer este totuna cu jurământul pe tronul lui Dumnezeu și în final chiar pe Însuși Dumnezeu. Cu alte cuvinte, dacă astfel de jurăminte se fac, iar cele pe aur nu, înseamnă că oamenii au făcut din aur adevăratul lor Dumnezeu. 

Atunci când citim aceste cuvinte putem să ne dăm ușor seama de pericolul care ne paște pe fiecare dintre noi, cei de azi, să cădem în starea cărturarilor și fariseilor și să fim fățarnici, dacă nu de-a dreptul nebuni și orbi. Nu o dată pentru propriile interese punem valorile materiale în locul celor duhovnicești și interesele personale înaintea adevăratei dreptăți creștine. Cu toate acestea, conștiința noastră sau bunul nostru simț ne garantează că putem vedea ce e omenia și ce nu. Iar dacă nu ascultăm de conștiință, atunci vom ajunge să ne osândim singuri. Sucirea valorilor și așa-numita orbire din zilele noastre nu reprezintă niște noutăți, iar finalul acestei situații e cunoscut din ceea ce s-a mai întâmplat în lume întocmai. De aceea, cuvintele „vai vouă” ne sună în ureche nu ca adresându-se altora, ci nouă înșine, fiind un strigăt de trezire. Creștinii sunt chemați să deschidă Împărăția și altora, nu s-o închidă complăcându-se în acea dreptate exclusivistă care e ispititoare. Suntem chemați să ajutăm văduvele și pe alți sărmani și nu, prin faptele noastre indiferente la cei din jur, să îi sărăcim mai rău. Totodată, suntem chemați să facem din alți oameni nu proprii ucenici, ci ucenici ai lui Dumnezeu. Și, mai mult decât acestea, să lăsăm jurămintele false și să revenim la dreptatea de odinioară, așa cum spunea Hristos: „Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 37).