Aspecte introductive

Hristos e prezentat azi în ipostaza tămăduitorului. Vindecă pe sluga sutașului, iar apoi, odată întrat în Nain, săvârșește o minune ce-I deconspiră noblețea sufletească. Interesant e un aspect punctat atent de către Sfântul Luca. Anume că pentru sutaș intervine inclusiv comunitatea iudaică. Își asumă rolul de mediator. Și nu orice reprezentanți ai acesteia vin s-o facă, ci „bătrâni ai iudeilor”. E demn de ținut minte acest aspect, care spune multe într-o societate în care bătrânețea se găsea încă la loc de cinste. La fel cum nu ar trebui omisă deschiderea ecumenică a celui pentru care se pledează: „Vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga”, spun bătrânii. După cum era de așteptat, Domnul pleacă urechea la rugăciunea lor și-i tămăduiește omului slujitorul. Ba mai mult, laudă și credința celui în cauză. Una care nu se remarca prin excesul de dogmatisme ori de zel, ci prin naturalețe și felul delicat de a fi.

Nain

Drumul îl poartă apoi înspre Nain. E acompaniat de o mulțime numeroasă, fapt ce nu-i deloc neobișnuit în cazul Dânsului. La intrarea în cetate, drumul i se intersectează cu cel al unui cortegiu funerar. Nu orice fel, ci unul special. O mamă văduvă își duce singurul ei copil spre groapă. Hristos e astfel chemat să asiste la un eveniment de o neasemuită tristețe. Femeia e acum văduvită nu doar de cel care trebuia să-i fie tovarăș de viață, ci și de sprijinul bătrâneților. Rămâne a nimănui. E condamnată la faptul de a nu ști cum va purta povara bătrâneților cernite ce-au început deja a-i ninge dureri argintii în păr. Precum e firesc, plânge.
Prima reacție a Dumnezeului-Fiu e și ea predictibilă. Se-apropie de ea și-i spune: „Nu plânge!” Nu i se dă atenție. Inima femeii e atât de-ndurerată, iar vorbe de mângâiere a mai primit de bună seamă în perioada cât și-a jelit feciorul. Degeaba. Ele nu-l vor aduce înapoi. Nimeni nu poate aprecia vreodată câtă durere se așterne peste sufletul unei mame când singura ei odraslă își încheie prematur traseul pământesc. Singur Dumnezeu e capabil să o aline. De bună seamă, și calitatea de Fiu a Sa contribuie la o înțelegere în profunzime a problemei.

Fără a se pierde în dialoguri fade și inutile, marcate de un conținut cu valoare retorică, dar irelevante sub aspect practic, se apropie de sicriu. Nu mai dialoghează cu mama, ci direct cu fiul mort: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” Aproape că-l ceartă pentru faptul de a fi plecat prea devreme și-i cere să se-ntoarcă, precum un părinte ce-și mustră copilul care se trezește târziu după o noapte în care a petrecut mai mult decât s-ar fi căzut s-o facă. Iar tânărul Îl ascultă. Așa-i firesc. Se ridică, începe să vorbească și-i dat din nou în grija mamei. De fapt, e o grijă reciprocă. Ea-și regăsește mult doritul sprijin al bătrâneților, iar el se-mpărtășește din nou de dragostea celei care i-a dat viață. Mulțimea care formează complexa asistentă e uimită. Îl consideră prooroc și slăvește pe Dumnezeu pentru cele văzute.

În loc de concluzii

Episodul de azi e unul complex și cu o mulțime de sensuri. De aceea a și beneficiat în mod constant de atenția exegeților. El vine să vorbească despre empatia divină, dar și despre faptul că Domnul nostru e Atotputernic. Această calitate a Lui e dătătoare de Înviere. Căci Hristos e Stăpânul vieții și al morții deopotrivă. Pe cea din urmă o biruie, iar pe cea dintâi o răsădește în sufletele noastre. Trebuie doar să-i cerem acest lucru. De-o vom face, vom beneficia și noi, aidoma mamei văduve, de faptul de a fi martori ai răsăritului vieții din mormânt. Îndrăzniți!