Natura cunoaşterii tinde spre cunoaşterea infinită; natura simţurilor tinde spre o senzualitate infinită; natura vieţii însăşi tinde spre o viaţă infinită. Întregul spirit uman, prin cunoaşterea sa, simţurile, voinţa şi viaţa, doreşte să fie infinit, adică să fie nemuritor. Setea pentru infinit, setea pentru nemurire este, de fapt, străvechea sete metafizică a spiritului omenesc. Aceasta a condus spiritul uman spre infinit prin numeroasele religii, filosofii, ştiinţe, lupte şi osteneli nenumărate.

Într-un cuvânt, spiritul omenesc tinde spre nemurire, dorind-o în orice chip şi formă. Este clar că acest dor de infinit nu-şi poate avea rădăcina în natura omului, întrucât natura sa este ea însăşi finită şi limitată şi nu cuprinde în sine această dorire. În acelaşi mod, este limpede faptul că timpul omenesc nu a sădit în om această dorire, chemare, întrucât şi el este finit. Singura explicaţie posibilă este aceea că dorul omului faţă de infinit, faţă de nemurire, se află în însăşi esenţa spiritului omenesc. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, această dorire se află cu totul în om. Chipul lui Dumnezeu în om este exact cel care tânjeşte după adevărurile infinite ale lui Dumnezeu din întregul univers. Aflându-se în spiritul uman, chipul dumnezeiesc îl propulsează spre infinitatea lui Dumnezeu şi-l face să tânjească după ea. Este absolut firesc ca sufletul asemănător Dumnezeirii, creat după dumnezeiescul chip, să tânjească după Dumnezeu ca după prototipul său.

(Părintele Iustin Popovici, Credința ortodoxă și viața în Hristos, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 32)