În vremea aceea, a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur și vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece. Și a doua zi, ieșind ei din Betania, El a flămânzit. Și văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo doar va găsi ceva în el; dar, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor. Și, grăind, i-a zis: De acum înainte nimeni în veac să nu mănânce rod din tine. Iar ucenicii Lui ascultau. Apoi au venit în Ierusalim. Și, intrând în templu, a început să dea afară pe cei care vindeau și pe cei care cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani și scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat. Și nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu. Și-i învăța și le spunea: Oare nu este scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile»? Voi însă ați făcut din ea peșteră de tâlhari. Și au auzit arhiereii și cărturarii. Și căutau cum să-L piardă. Căci se temeau de El, pentru că toată mulțimea era uimită de învățătura Lui. Iar când s-a făcut seară, au ieșit afară din cetate. Dimineața, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Și Petru, aducându-și aminte, I-a zis: Învățătorule, iată, smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat. Deci, răspunzând, Iisus le-a zis: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. (Marcu 11, 11-23) (Marți în săptămâna a 32-a după Rusalii)

Evenimentele povestite în Evanghelia acestei zile au loc în preajma intrării Domnului în Ierusalim, nu cu mult înainte de Paști. Sfântul Marcu istorisește, ca într-o ramă, două istorii binecunoscute: căutarea de către Iisus a smochinelor într-un copac care la acea vreme nu avea cum să rodească, respectiv intrarea în curtea templului și alungarea tuturor vânzătorilor de animale de jertfă și a schimbătorilor de bani, lucru care a stârnit mânia conducătorilor templului. Povestirea în ramă se creează prin revenirea la episodul smochinului, aflat o zi mai târziu uscat de către ucenici, iar totul se încheie cu o concluzie despre puterea credinței.

Să le luăm pe rând. Domnul se află pe cale, de pe Muntele Măslinilor către Ierusalim și pe drum, flămând, caută fructe într-un smochin care nu rodește nicidecum primăvara. La noi prin țară, unde climatul blând din unele părți permite, smochinul abia înfrunzește după Paști și dă fructe toamna. De bună seamă că în Țara Sfântă lucrurile sunt mai timpurii, însă în orice caz pomul nu putea avea roade. Cuvintele misterioase ale Domnului care hotărăsc nerodirea pe vecie a smochinului au fost interpretate uneori în critica istorică occidentală ca un semn al neliniștii ce pusese stăpânire pe Domnul înainte de Pătimirile Sale. Tot la fel, stricarea meselor schimbătorilor de bani din templu ar fi și ele semne ale aceleiași neliniști. O asemenea interpretare e greu acceptabilă, mai ales din perspectiva unui creștin binecredincios, dar nu numai. Pentru oricine citește mai bine Scriptura e lesne de știut că Domnul cunoștea dintotdeauna către ce se apropie: moartea prin răstignire, la care a venit de bunăvoie. Atitudinea lui Iisus nu e o frică asemenea fricilor noastre, ci are înțelesuri tainice. O explicație, deși nu unica, e aceea că smochinul simboliza partidul zeloților, al celor care căutau libertatea politică prin arme și așteptau ca Mesia să vină să îi salveze cu sabia în mână din robia romanilor. Astfel, Domnul caută simbolic în smochin, adică în această atitudine războinică, roade, dar nu le găsește. Și atunci spune smochinului să nu aibă roade în veci. Aceasta înseamnă că eliberarea pe calea armelor, de un inamic politic, nu este cea pe care El o propune. Nu pe calea armelor vine mântuirea, pentru că Hristos a venit ca să mântuiască sufletele de păcat și nu trupurile din robia militară ori politică.

Ajungând în curtea templului, Hristos a dărâmat mesele și scaunele schimbătorilor de bani și ale porumbeilor. Din nou, aici nu e vorba nici de angoasa accentuată, a unui presupus Iisus mult prea omenesc, față de lipsa de rânduială de la templu. Din nou se întrevede o atitudine profetică. Mântuitorul dorește să arate că în Casa lui Dumnezeu nu funcționează totul pe bază de vânzare-cumpărare, schimb valutar sau recompensă. Oamenii din Antichitate, inclusiv evreii, ajunseseră la credința că dacă jertfesc, potrivit Legii, un anumit număr de animale pentru un anumit număr de păcate și își ispășesc vina. Așa se întâmplă uneori și pe la creștini, care rânduiesc zeci de pomelnice la zeci de mănăstiri pentru împlinirea unei dorințe. Dar la Dumnezeu nu cantitatea de pomelnice sau numărul de pomeniri primează. Casa lui Dumnezeu e casă de rugăciune, asta înseamnă că niciodată când ne punem la rugăciune nu o facem cu siguranța că ne îndeplinim sarcina potrivit canoanelor sau a normelor, ci cu dorința din inimă de a fi ascultați. Nu îndeplinirea unei norme aduce mântuirea, ci rugăciunea sinceră și schimbarea vieții.

Încheind rama acestui tablou profetic, a doua zi, Petru a remarcat smochinul așa-zis blestemat și i-a arătat Domnului că acesta se uscase. Iar Domnul îi răspunde cu un cuvânt despre credință. Oricărui om care are credință i se împlinesc toate, chiar și până la a porunci unui munte să se mute în mare. Și, totuși, întâmplarea cu smochinul încă dintru început nu avea de-a face strict cu credința. După acest raționament, am putea deduce eronat că Hristos nu ar fi avut destulă credință atunci când S-a apropiat de smochin și de aceea smochinul nu avea roade, așadar S-ar contrazice singur. Dar nu este așa. Domnul Hristos dorește să ne transmită că trebuie să se facă totul în viața noastră ca urmare a credinței și nu ca urmare a regulilor noastre mult prea pământești, după raționamentele pătrățoase. Credința adevărată nu constă în a usca smochinii lipsiți de vină și nici în a muta munții în mare. Domnul, de fapt, nici nu a mutat vreun munte în mare sau cel puțin Evangheliile nu amintesc un atare eveniment. Însă credința adevărată, ne atenționează Mântuitorul, este cea care schimbă interiorul împietrit al omului și îi dă viață, îl scoate din nerodire și îl face vrednic de Dumnezeu.