Într-o mănăstire însingurată, puţin ştiută, de mică însemnătate, aflată între păduri şi bălţi, trăia un oarecare monah. Cu teamă, cu neîncredere în sine pătrundea el rugăciunea săvârşită de către minte în adâncul şi taina cămării sufletului.

Odată, stătea monahul în biserică, adâncindu-și mintea în inimă, iar inima a cunoscut pe neaşteptate o mişcare de rugăciune către minte şi a tras cu sine întregul trup într-o stare sfinţită, duhovnicească, de nedescris prin cuvinte, mai presus de toate patimile, pe care o înţelege numai cel ce a încercat-o. Când monahul a văzut starea cea nouă, atât de neobişnuită a trupului său, mintea lui s-a luminat cu ştiinţă de taină. I s-au lămurit cuvintele până atunci nelămurite şi ciudate ale Sfântului loan Scărarul, care grăieşte: „Strigat-am cu toată inima mea (Psalmul CXVIII, 145), adică am strigat cu trupul, cu sufletul și cu mintea".

Iată dovada învierii trupurilor omeneşti, pe care o am în mine însumi! Dacă trupul este în stare de simţiri duhovniceşti, dacă el poate să ia parte împreună cu sufletul la mângâierea harică, dacă el poate încă de pe acum să se facă părtaş la har, cum să nu învie spre viaţă veşnică, precum învaţă Scriptura?

Trupurile sfinţilor lui Dumnezeu au fost sărate cu har şi stricăciunea nu s-a putut atinge de ele! Prin biruinţa asupra stricăciunii, ele au făcut deja începătura învierii lor; izvorând vindecări, arată harul aflător în ele și viaţa veşnică ce viază în ei, ce trebuie să devină la vremea potrivită prea slăvită înviere, dinainte hotărâtă şi dăruită omenirii de Răscumpărătorul nostru, Domnul Iisus Hristos. Amin.

(Extras din Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice)