Dragostea mă face Dumnezeu, și Tu, o, Dumnezeule te faci om. Acolo unde există unul, nu există iubire. Acolo unde sunt doi uniți există doar un simulacru de iubire. Acolo unde trei sunt uniți, există dragoste. Numele Tău este iubire fiindcă numele Tău este treime în Unitate.

Dacă Tu ai fi fost singuratic, Tu n-ai mai fi dragoste, ci ură. Dacă Tu ai fi doime, ai fi o alternare de dragoste și ură. Dar Tu ești o treime și, de aceea, Tu ești iubire și întru Tine nu există nici întuneric și nici alternare. Dragostea nu cunoaște nici timp și nici spațiu. Ea este în afara timpului și a spațiului. Pentru iubire, o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi.

Când sunt unit cu Tine în iubire, nu există nici cer și nici pământ – doar Dumnezeu există. Nu există nici „eu”, nici „tu” – doar Dumnezeu există. Dragostea are trei ipostasuri: curăție, cunoștință și lumină. Fără curăție, dragostea nu este afecțiune, ci egoism și patimă. Fără cunoștință, dragostea nu este înțelepciune, ci prostie. Fără lumină, dragostea nu e putere, ci slăbiciune. Când patima, prostia și slăbiciunea se împletesc, ele devin iad, ceea ce satanei îi place să numească „iubire”.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 71-72)