Dumnezeu este dragoste, și dacă în viața noastră ne folosim de Dumnezeu, după cum spun Sfinții Părinți, atunci înseamnă că ne folosim de dragoste. Dacă socotim și știm că El este pretutindenea, dacă sântem uniți în inimă cu Dânsul, ne va învăța cum să-L iubim pe aproapele nostru. Căci noi nu știm nici cum să Îl iubim pe Domnul, nici pe aproapele. În dragostea cea dumnezeiască sădită în noi de Domnul se amestecă adesea și duhurile din văzduhuri, ca să ne abată cu totul de la calea cea dreaptă a dragostei curate și drepte. De fapt, această înfățișare a lor este o mreajă de simțiri trupești și simțăminte ale lumii acesteia, de desfătări pământești – este o înrobire. Adeseori se întâmplă ca duhurile din văzduhuri să îl împingă pe om într-o situație în care, în deznădejdea de pe urmă, să își ia viața. Oare aceasta este dragoste? În dragostea noastră, care este sădită în noi de Domnul, se amestecă și duhurile din văzduhuri. Și această dragoste este una fără judecată, pe când dragostea dumnezeiască este namărginită. Ea nu face deosebiri, este foarte îngăduitoare – ceea ce spune și Sfântul Apostol Pavel: „Îmbrăcați-vă întru dragoste, care este legătura desăvârșirii.” Căci Dumnezeu este Ființă desăvârșită, lipsită de neajunsuri. De aceea când răsare în noi dragostea dumnezeiască, în deplinătatea harului, atunci cuprindem nu numai întreaga lume, ci chiar întregul Cosmos.

Așadar, Domnul este în noi - și Dumnezeu este prezent în tot locul, cuprinzâdu-le pe toate. Prin urmare, se arată atunci în noi dragostea dumnezeiască cea atotcuprinzătoare. Atunci nu mai facem deosebiri. Toți ne sânt rude, pe toți îi vedem buni, iar pe noi ne socotim a fi cei mai răi, slugi ale întregii Zidiri.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, pp. 162-163)