Încă o definiţie a dragostei: dragostea nu înseamnă „dă-mi”, ci „primeşte”. Apofatic vorbind, dragostea nu este egoism. Ea nu este autentică atunci când îl iubim pe celălalt pentru ceva – de pildă, pentru că se poartă frumos cu noi, pentru că e frumos, inteligent, bogat şi aşa mai departe.

Am văzut odată, într-o librărie, o broşură a unei scriitoare americane, intitulată „Pentru ce îl iubesc pe iubitul meu” – şi acolo erau enumerate pe câteva pagini motivele pentru care îşi iubeşte ea bărbatul: pentru că e tandru, pentru că e atent, pentru că-i aduce dimineaţa cafeaua la pat şi aşa mai departe. Ultimele pagini ale cărţii erau goale, pentru ca cititoarele să poată completa singure motivele pentru care îşi iubesc ele soţii.

M-am gândit: „Dar dacă soţul acestei femei va înceta mâine să facă unul din lucrurile cuprinse în această listă? Dacă, de exemplu, nu-i va mai aduce cafeaua la pat? Rezultă că o să-l iubească mai puţin sau chiar n-o să-l mai iubească deloc?”. O asemenea dragoste se cheamă egoism: „Iubesc fiindcă celălalt îmi face plăcere”. După cum zice Sfântul Apostol Pavel, „dragostea nu caută ale sale” (I Corinteni 13, 5), năzuieşte nu să primească, ci să dea.

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, p. 59)