Deși pare mai puțin „spectacular”, vă asigur că Sfântul Petru este cel puțin la fel de inspirat de Duhul Sfânt în călătoriile sale. Da, da, am scris „călătorii”. Chiar dacă ele nu pot fi sistematizate cu aceeași limpezime, la prima vedere, ele se descoperă pe măsura lecturii atente a Scripturii. Spre deosebire de Sfântul Apostol Pavel, ale cărui călătorii sunt descrise sistematic în Faptele Apostolilor, despre călătoriile Sfântului Apostol Petru avem informații mai fragmentare. Totuși, din Noul Testament și din tradiția Bisericii se poate reconstitui un traseu destul de clar al activității sale misionare.

Prima etapă a călătoriilor sale misionare este una în spațiul sacru al Ierusalimului. O vom numi „misiunea internă” (cca. 30–35 d.Hr.). Dar mai întâi are propria sa călătorie în aflarea Domnului Celui Înviat. Îl aflăm astfel, mai întâi, ca reinvestit în apostolie, purtând, oarecum, grija micuței comunități de ucenici ai Mântuitorului. Acum știm că arătările Domnului Iisus Hristos către Apostolul Petru după Înviere au o semnificație teologică profundă, fiind profund legate de iertarea, reabilitarea și confirmarea autorității sale apostolice după ce s-a lepădat de Hristos în noaptea patimilor. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție menționează mai multe momente specifice în care Hristos cel Înviat i S-a descoperit lui Petru. Prima arătare personală (în Ierusalim, în duminica Învierii) este o arătare plină de smerenia reîntâlnirii cu Hristos, intimă, privată, fascinantă prin emoție, al cărei conținut exact nu este descris în detalii de textul biblic, fiind acordată lui Petru din milostivire pentru a-i ridica povara deznădejdii. Întâlnirea este confirmată de ceilalți ucenici când ucenicii de la Emaus se întorc la Ierusalim: „Ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon” (Luca 24, 34). În Epistola I către Corinteni și Sfântul Pavel întărește că Petru a fost primul dintre apostoli care L-a văzut pe Hristos: „S-a arătat lui Chefa (Petru), apoi celor doisprezece” (1 Corinteni 15, 5). 

A doua arătare este cea de la Marea Tiberiadei, pe care o putem numi „reabilitarea lui Petru”. Apostolul Petru și ceilalți ucenici se întorseseră la pescuit în Galileea. După o noapte de prins nimic, Iisus apare pe țărm și le poruncește să arunce mreaja în dreapta corabiei, generând o pescuire minunată. Aici intervine râvna lui Petru, râvna celui care a înțeles greșeala și arde de dorința de a cere iertare. Căci recunoscându-L pe Domnul, Petru nu mai așteaptă barca, ci se aruncă în apă, vrea să ajungă cât mai repede la El. El, care călcase apa și se temuse, prin înfruntarea apei se curățește de cădere. O scufundare care curățește de păcat. Vă vine în minte vreo imagine liturgică? Acestui gest de curățire iubitoare îi urmează – cum altfel – o întreită mărturisire. Lângă focul de cărbuni (care amintește de focul unde s-a lepădat Petru), Iisus îl întreabă de trei ori: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu?”. Pentru fiecare dintre cele trei lepădări, Petru răspunde cu durere și smerenie: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”.  Atunci primește „reabilitarea” în misiunea sa. Hristos Domnul îl reașază în treapta de păstor al Bisericii prin porunca: „Paşte mieluşeii Mei” și „Păstoreşte oile Mele” (Ioan 21, 15-17). Tot acum îi prorocește și sfârșitul martiric. Reținem și că, pe lângă întâlnirile specifice, Petru a fost martor de bază la toate marile arătări colective din cele 40 de zile.  Una în foișorul de sus, în prima seară a Învierii (fără Toma) și după opt zile (când era și Toma). A doua, pe un munte din Galileea, unde ucenicii au primit trimiterea universală la propovăduire. Și cea din urmă în Betania, pe Muntele Măslinilor, în momentul Înălțării Dumnezeu-Omului la cer. 

După Înălțarea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh, Petru devine conducătorul vizibil al comunității apostolice. În ziua Cincizecimii, Petru rostește prima mare predică creștină care va și conferi modelul fundamental al kerigmei apostolice și al predicii mărturisirii în Hristos. În predica de la Cincizecime, Petru explică mulțimii că Iisus este Mesia cel înviat, cheamă la pocăință și botez și aproximativ 3.000 de persoane primesc credința și se botează (Faptele Apostolilor cap.  2). Urmărind activitatea sa în Ierusalim, reținem că vindecă un olog la Poarta Frumoasă a Templului, predică în Templu, este arestat de Sinedriu și mărturisește cu curaj că „nu este sub cer niciun alt nume dat între oameni în care trebuie să ne mântuim” (Faptele Apostolilor 4, 12). În această perioadă, Petru întărește Biserica aflată la începuturile ei și conduce alegerea diaconilor.

Consemnăm, apoi, călătoria și vizita misionară în Samaria (cca. 35–36 d.Hr.). După persecuția izbucnită în urma uciderii Sfântului Ștefan, mulți creștini se răspândesc în afara Ierusalimului. Diaconul Filip predică în Samaria și obține numeroase convertiri. Apostolii trimit pe Petru și Ioan pentru a verifica lucrarea și pentru a întări noile comunități. Reținem, de asemenea, că Petru se roagă pentru noii credincioși și aceștia primesc darurile Sfântului Duh. Aici consemnăm și episodul în care Petru îl mustră pe Simon Magul, care voia să cumpere puterea dumnezeiască. De aici provine termenul simonie, adică încercarea de a cumpăra funcții sau haruri bisericești.

Urmează, apoi, călătoria prin Iudeea și vizita în două dinte comunitățile importante,  Lida și Iope (cca. 36–40 d.Hr.). Lida (astăzi Lod) este locul în care îl întâlnește pe
Enea care era paralizat de opt ani. Petru îi spune simplu, știind pe Cine cheamă în ajutor: „Enea, te vindecă Iisus Hristos”. Bolnavul se ridică imediat. Minunea produce numeroase convertiri în regiune. La Iope (Jaffa, azi) Petru este chemat pentru că murise o femeie creștină foarte iubită:
Tavita (Dorcas, Căprioara). După rugăciune, Petru spune: „Tavita, scoală-te!” Ea învie, iar vestea se răspândește în toată cetatea.Petru rămâne o vreme în casa lui Simon tăbăcarul.

Un alt punct de reper este  Cezareea, unde consemnăm convertirea lui Corneliu (cca. 40 d.Hr.). Acesta este unul dintre cele mai importante momente din istoria creștinismului. Mai întâi, aflat încă în  Iope, Petru primește o revelație: vede o pânză coborând din cer iar în ea se aflau animale considerate necurate de Legea iudaică. Îndemnat să ia să mănânce Petru refuză și în acest context Dumnezeu îi spune: „Cele ce Dumnezeu a curățit, tu să nu le numești necurate”. Esteviziunea pregătește deschiderea Evangheliei către neamuri. Primul care beneficiază, oarecum, de această deschidere, este Corneliu. Ofițer roman, păgân, dar om credincios și milostiv. Pare a fi frate geamăn sutașului din Capernaum care cere vindecarea slugii sale. Om cu frică de Dumnezeu. Dovedind că a fi credincios este un dar, nu o simplă valorizare emoțională a unei culturi interne. Petru merge la casa „străinului” și predică. În timp ce vorbește Duhul Sfânt, se coboară asupra celor prezenți. Petru poruncește ca aceștia să fie botezați.  Acesta este primul botez important al neevreilor și marchează pragul spre universal al Bisericii.

De acolo se îndreaptă spre Antiohia Siriei (cca. 40–49 d.Hr.) Și, din această prezență, Antiohia devine unul dintre cele mai mari centre creștine. Tradiția consemnează că Petru a fost primul episcop al Antiohiei și organizatorul comunității locale. Efortul său misionar  și predica sa  fac să se răspândească rapid credința. Este comunitatea în care evrei și păgâni trăiesc împreună în aceeași Biserică. Reținem că aici, pentru prima dată, ucenicii sunt numiți „creștini”. Mai târziu apare un conflict legat de relația dintre creștinii proveniți dintre evrei și cei proveniți dintre păgâni. Sfântul Pavel relatează în Epistola către Galateni că l-a mustrat pe Petru la Antiohia pentru o atitudine prea prudentă față de iudaizanți. În acest context are loc Sinodul Apostolic din Ierusalim (cca. 49–50 d.Hr.) care caută să răspundă la provocarea: Trebuie păgânii convertiți să respecte întreaga Lege a lui Moise? În sinod Petru ia cuvântul, amintește tuturor experiența cu Corneliu și afirmă că Dumnezeu îi mântuiește pe oameni prin har și credință, nu prin obligațiile Legii Vechi.  Intervenția lui este decisivă pentru hotărârea finală. Fără exces de lege iudaizantă în primirea celor proveniți din neamuri și chemați la Evanghelie.

În ordinea timpului istoric, pomenim acum activitatea în Asia Mică (cca. 50–60 d.Hr.) Din Prima Epistolă a lui Petru aflăm că el se adresează creștinilor din Pont, Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia. Aceste provincii se aflau în actuala Turcie. Nu știm exact dacă Petru a vizitat personal toate aceste regiuni, însă mulți Părinți ai Bisericii consideră că a desfășurat aici activitate misionară. Ceea ce mi se pare relevant este că în mod sigur avea autoritate spirituală asupra comunităților respective. În această perioadă se dezvoltă numeroase Biserici locale.

Apoi, avem călătoria la Roma (cca. 60–64 d.Hr.). Tradiția creștină foarte veche (Clement Romanul, Ignatie al Antiohiei, Irineu de Lyon, Eusebiu de Cezareea) afirmă că Petru a ajuns la Roma și a activat acolo în ultimii ani ai vieții. În Roma predică Evanghelia, convertește numeroși romani, întărește comunitatea creștină – al cărei nucleu era format deja – și combate învățăturile greșite. Roma devenise centrul politic al Imperiului, iar prezența lui Petru avea o importanță misionară uriașă. În anul 64 are loc marele incendiu al Romei. Împăratul Nero începe o persecuție împotriva creștinilor. Petru este arestat și condamnat la moarte. O moarte pe care și-o alege ca să-L onoreze pe Iisus Hristos. Nu asemenea Lui, dar cu El.

Spre deosebire de Sfântul Apostol Pavel, ale cărui rute sunt documentate în detaliu, nu există o cifră exactă sau unanim acceptată în kilometri pentru călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Petru. Totuși, istoricii estimează că distanța totală parcursă de el de-a lungul vieții depășește câteva mii de kilometri (aproximativ 3.000 - 5.000 km), pe baza localităților menționate în Noul Testament și în tradiția timpurie a Bisericii. De ce nu avem o cifră exactă? Dintâi, din cauza lipsei jurnalelor de călătorie. Cartea Faptele Apostolilor se concentrează după capitolul 13 aproape exclusiv pe Sfântul Pavel. Detaliile despre traseele lui Petru sunt fragmentate. Apoi, avem numai trasee parțiale: Rutele sale îmbină datele biblice cu tradiția creștină timpurie, făcând măsurarea matematică precisă imposibilă. Putem, însă, estima ținând cont de geografia principalelor regiuni străbătute de Sfântul Petru. Dacă adunăm distanțele rutiere și maritime ale epocii romane între punctele sale cheie de misiune, obținem o arie geografică uriașă: Iudeea și Samaria – călătorii locale între Ierusalim, Iafa (Iope), Lod (Lida) și Cezareea Maritimă (~150-200 km); Antiohia (Siria) – Petru a locuit și a predicat în acest important centru creștin (Ierusalim-Antiohia înseamnă ~500 km pe uscat); Asia Mică (Turcia de astăzi). Prima sa epistolă este adresată comunităților din Pont, Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia. Dacă a vizitat personal aceste regiuni, doar acest circuit însumează peste 1.500 km și Roma (Italia): Călătoria finală din Orientul Mijlociu până la Roma (unde a suferit și martiriul) adaugă încă aproximativ 2.000 - 2.500 km, parcurși în principal pe mare și pe drumurile romane. 

Urmele Sfântului Apostol Petru la Roma sunt strâns legate de ultimii săi ani de viață, de martiriul său în timpul împăratului Nero și de începuturile creștinismului. Orașul abundă în locuri sacre, monumente și relicve care atestă prezența sa. Bazilica San Pietro din Vatican este, după tradiție, construită exact deasupra mormântului apostolului. Sub altarul principal se află Necropola Vaticanului (Scavi), unde arheologii au descoperit osemintele sale lângă un zid inscripționat cu numele lui Petru. Aproape este Circul lui Nero. Situat în zona actualului Vatican, este locul exact unde Sfântul Petru a fost crucificat cu capul în jos, considerându-se nedemn să moară la fel ca Iisus Hristos. Nu foarte departe este Închisoarea Mamertină (Carcere Mamertino). Aceasta este Cea mai veche închisoare din Roma, situată lângă Forumul Roman. Aici au fost întemnițați sfinții Petru și Pavel. Tradiția spune că Petru a făcut să izbucnească un izvor miraculos de apă în celulă pentru a-și boteza gardienii. Pentru mine una dintre întâlnirile cele mai emoționante a fost cu Biserica Domine Quo Vadis (Santa Maria in Palmis). Situată pe Via Appia Antica. Marchează locul unde, conform tradiției, Petru fugea din Roma pentru a scăpa de persecuții și S-a întâlnit cu Iisus. Petru L-a întrebat: „Doamne, unde mergi?” (Domine, quo vadis?), iar Hristos i-a răspuns: „Merg la Roma să fiu crucificat din nou”. Rușinat, Petru s-a întors în oraș pentru a-și primi martiriul. Desigur că mi-am reamintit de lectura primei mele cărți despre istoria creștinismului care nu, nu a fost neapărat Scriptura, cât remarcabila poveste a lui Henric Sienkiewicz, „Quo Vadis” iar ceva mai târziu romanul „Fabiola” al Cardinalului Wiseman. Tot la Roma găsim Biserica San Piero in Vincoli (Sfântul Petru în Lanțuri) care  adăpostește o relicvă unică: lanțurile cu care Petru a fost legat în închisoarea din Ierusalim și cele din închisoarea de la Roma. Tradiția spune că cele două lanțuri s-au unit în mod miraculos când au fost puse împreună. Tot aici se află și celebra statuie a lui Moise, realizată de Michelangelo. Ultima construcție este de memorie petrinică  și paulinică deopotrivă. Vorbim de Catacombele din Roma (ex: Catacombele Sfântului Sebastian).  Locuri de refugiu unde creștinii din primele secole au adăpostit pentru o perioadă moaștele sfinților Petru și Pavel pentru a le proteja de profanare în timpul persecuțiilor. 

La capătul călătoriilor sale și Sfântul Apostol Petru pornește spre Cer și poartă, apoi, Cerul la îndemâna noastră, spre a ne dărui mântuirea. Poate că nu distingem suficient aportul său. Poate că nu credem în fibra sa teologică. Dar sunt sigur că, privind la drumurile sale, nu vom refuza, dacă ne bate la poartă, să-i deschidem. Pentru că nu uităm, nu-i așa, că multe dintre basmele noastre cu iz de mit fondator al moralei satului românesc pornesc de la o vizită, deloc protocolară, a Domnului Hristos și a lui Petru. Refuzați, de obicei, la masa bogatului. Primiți cu inimă plină de bucurie la masa săracului. Petru, neobositul călător al Evangheliei.