Odinioară, când exista duhul de nevoinţă şi fiecare încerca să imite pe celălalt, răul şi nepăsarea nu puteau sta. Îl luau ceilalţi târâş. Îmi aduc aminte că, odată, în Tesalonic, aşteptam la semafor să trecem de pe un trotuar pe altul. La un moment dat am simţit ca un val ce mă împingea înspre înainte, pentru ca toţi mergeau în acea direcţie. Cum am ridicat piciorul, am și înaintat. Adică vreau să spun că atunci când toţi merg într-o parte, unul, deşi nu ar vrea să meargă, nu poate să nu meargă, căci îl duc ceilalţi. Astăzi, dacă cineva vrea să trăiască cinstit şi duhovniceşte, nu mai încape în lume, îi vine greu. Şi dacă nu ia aminte, o ia la vale pe făgaşul lumesc.

Odinioară binele era mult, multă şi virtutea, la fel şi pildele, iar răul se îneca în multul bine şi puţina neorânduială ce exista în lume sau în mănăstiri nu se vedea și nici nu vătăma. Acum ce este? Exemplul rău este mult, şi puţinul bine care există este dispreţuit. Se fac adică cele dimpotrivă: se îneacă puţinul bine în multul rău şi astfel stăpâneşte răul. Când un om sau un colectiv de oameni au duh de nevoinţă, aceasta ajută mult. Pentru că, atunci când unul sporeşte duhovniceşte, nu se foloseşte numai pe sine, ci ajută şi pe cel care îl vede. Iar unul care este căldicel, la fel face; influenţează şi pe ceilalţi. Când unul slăbeşte, slăbeşte şi celălalt şi în cele din urmă nu rămâne nimic. De aceea duhul de nevoinţă va ajuta mult în moleşeala ce există. La asta va trebui să luăm aminte bine, pentru că oamenii contemporani au ajuns, din păcate, la un asemenea punct, încât fac şi legi moleşite si le impun şi nevoitorilor să le respecte.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Editura Schitului Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p. 26-27)