În prima duminică după Înviere se vorbește atât de mult de credința lui Toma (mai multă sau mai puțină, fiecare după caz, încercând să-l reabiliteze pe Toma sau să întărească și mai mult convingerea oamenilor că expresia „Toma necredinciosul” este cu adevărat întemeiată) încât se trece peste esențial, aș îndrăzni să spun. Textele care s-au citit în această duminică din Faptele Apostolilor și din Evanghelia după Ioan vorbesc despre același lucru, însă surprinzător, acest punct de legătură dintre ele nu este (ne)credința Sfântului Apostol Toma ci este atitudinea ucenicilor lui Hristos. Iar această atitudine este împlinirea dorinței lui Hristos, „ca toți să fie una”.

Chiar primul verset al Apostolului citit în această duminică în biserici arată foarte clar acest lucru: „Iar prin mâinile apostolilor se făceau semne și minuni multe în popor, și erau toți într-un cuget, în pridvorul lui Solomon” (Fapte 5,12). Și tot în primul verset al Evangheliei care s-a citit în continuarea Apostolului întâlnim același gând: „Și fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (Duminica), și ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă!” (Ioan 20,19).

Și tind să cred că ăsta e lucrul esențial pe care Biserica ni-l așază la rădăcinile inimilor noastre astăzi. Că gândul lui Hristos a prins viață imediat după Învierea Sa din morți și mai ales, că la asta suntem chemați cu toții, noi cei de astăzi, care vrem să-i urmăm Lui. El Însuși a lăsat ca testament întreg universului că prin aceasta vom fi recunoscuți că ai Lui ucenici sutem, dacă vom avea dragoste unul către altul. Iar acest lucru este posbil doar trăind în unime, sau măcar tinzând către acest lucru.

Părintele Sofronie, într-o încercare de înviere a cuvintelor rugăciunii pe care le rostim în „Tatăl nostru”, atunci când rostea „vie împărăția Ta” adăuga: „fie ca viața Ta slăvită să pătrundă în mine și să devină a mea”. Ori care este această viață a lui Dumnezeu, dacă nu una de comuniune desăvărșită între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în care fiecare se dăruieșe total Celuilalt fără să-și știrbească în vreun fel propria identitate?

Acesta a fost de fapt și gândul cel mai dinainte de veci al lui Dumnezeu pentru noi: „să facem om după chipul și asemănarea noastră”, adică ne-a chemat pe toți la comuniunea cu El și la comuniune unii cu alții. Iar vremurile pe care le trăim, cu atât mai mult ne cheamă la unime, dacă vrem să supraviețuim.

Doar stăruind cu toții într-un cuget vom putea să-L vedem și noi pe Domnul în mijlocul nostru venind și dăruindu-ne pacea Sa care corvârșește orice minte; doar stăruind într-un cuget vom putea birui ostilitatea „iudeilor” zilelor noastre, doar stăruind într-un cuget se vor înmulți „semnele și minunile” în mijlocul nostru și nimeni nu va îndrăzni să se alipească de noi cu gând viclean; doar stăruind într-un cuget „poporul ne va lăuda” și va dori și el să guste din dulceața vieții noastre, adăugându-se astfel din ce în ce mai mulți cei ce vor urma Domnului; doar stăruind într-un cuget vor scoate pe cei bolnavi pe paturi și pe tărgi, ca venind vreun Petru (preot de-al nostru), măcar umbra lui să-i umbrească și să se vindece; doar stăruind într-un cuget se va aduna și mulțimea dimprejurul cetății în care locuim, aducând bolnavi și bântuiți de duhuri necurate, și toți se vor vindeca; doar stăruind într-un cuget, atunci când arhiereii și saducheii neamului acestuia ne vor arunca în temniță, îngerului Domnului va veni și ne va scoate afară. Doar stăruind într-un cuget vom putea grăi poporului în duh de adevăr, cuvintele vieții Acesteia. 

Viețuind într-un astfel de cuget, vom putea ajunge și noi, ca atunci când vom rosti cuvintele „sfințească-Se Numele Tău”, să adăugăm dimpreună cu părintele Sofronie: „Doamne, Tu ai dat duhului meu a simți mireasma sfințeniei Tale iar acum sufletul meu însetoșează a fi sfânt întru Tine”.