Suntem tot mai aproape de momentul Betleem cu tot ce înseamnă el în iconomia mântuirii. Întruparea Mântuitorului se așează duhovnicește în lungul unei așteptări, care părea fără sfârșit. Sunt convins că tot ceea ce numim noi „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) nu părea că este așa în ochii oamenilor timpului aceluia. Suntem chemați însă la o retrospectivă atentă. Biserica ne așează în fața ochilor șirul întreg al personalităților poporului ales care au știut să aștepte și care au știut pe Cine așteaptă pentru a ridica blestemul Legii. E duminica Sinaxarului drepților Vechiului Testament care au știut că are sens întreaga așteptare despre care vorbeau profeții. Axa istorică a acestui proces este vizibilă în domnia lui David. De unde și nebunia lui Irod, uzurpatorul, de a ucide pentru a-i supraviețui numele – de altfel, în ciuda nebuniei lui, ilustru în plan istoric. Concura cu o linie ascendentă din tainica promisiune a iertării pe care o vestise Dumnezeu-Tatăl îndată după căderea în păcat a firii umane. Atât că, din nefericire pentru el și Iuda, amândoi se vor încadra în ethosul sămânței celui rău. Vânătorul de sfinți. 

Pentru a ridica voalul de pe așteptare, Părinții Bisericii ne pun la dispoziție, spre meditare, pilda Domnului Hristos despre cei chemați la cină (Luca 14, 16-24). O chemare de prieten și un răspuns de „consumiști”. Pare o pildă luată din timpurile noastre, timpuri ale lui „sunt ocupat”. Nu pot participa la bucuria ta pentru că veselia mea îmi este mai importantă. Darul tău nu mă interesează. Chemarea Stăpânului aduce aminte de Întruparea Domnului: „Veniți, toate sunt gata!”. S-a plinit vremea. Dar plinirea acesta nu interesează pe cei care se voiau împliniți într-ale lor: un ogor, cinci perechi de boi și o căsătorie. Ispita muncii, a strângerii de averi și a împlinirii trupești. O privire spre farisei – oameni muncitori, dar pierduți în amănuntele unei rodiri sterpe. O alta asupra cărturarilor – care trag tare, dar fără direcție. Și o alta asupra saducheilor – care nu credeau în înviere ,dar credeau în împlinirea în limitele vieții acesteia a iubirii. Poate părea exagerat, dar nu cred că e lipsit de importanță să vedem în pilda aceasta motivul pentru care Hristos deschide laturile Împărăției către neamuri. Refuzul prietenilor la chemarea Stăpânului-Prieten Îl rănește pe acesta din urmă. Reacția lui e vehementă. Își schimbă invitații. Ba, mai mult, împarte cina cu ei. O cină îmbelșugată pregătită pentru trei prieteni devine o cină decentă pentru toți cei care viețuiau în piețe și pe ulițe, pentru săraci și orbi și șchiopi și neputincioși. Ba chiar cei care străbat drumul ori stau la garduri – oameni fără treabă, spune o traducere în italiana populară în sensul celui care cască gura uimit de ce vede și aude – au invitația și admiterea lor. E loc pentru toți. Scopul chemării e să umple casa. Pe cei din urmă – care nu aveau în gând nici să se oprească în cetatea lui și nici să ia cina, neapărat – Stăpânul cere slugii să-i silească, să tragă de ai. Semn nu este gestul grăbit al stăpânului de a umple casa, ci mărimea incredibilă a casei sale. În care invită un neam de prieteni – care refuză – și se face prieten cu neamurile. 

Cina din care gustăm până astăzi e cea pregătită de Domnul Hristos în ziua vinderii Sale. La Naștere Irod suflă moartea. La Răstignirea sa Iuda suflă cu moarte. Dar Domnul știe Cine este și moștenirea căror așteptări o împlinește. Știe că este Fiul Tatălui, dar și Omul neamului Său care oftează după mântuire. Atent la geamătul poporului înrobit de păcat, Hristos poartă Crucea sa ca o chemare la cină. Face din lumea întreagă sala împlinirii acestei chemări. Poate pare exagerat, dar revin – din parabola aceasta Sfântul Maxim Mărturisitorul ne dăruiește argumentul Liturghiei Cosmice. O Liturghie în care participarea nu este doar universală – ori catolică, dacă vreți – ci se definește dincolo de sobornicitate. Pentru că lasă cuprinsă în chemare făptura întreagă și propune restaurarea întregii făpturi. 

Suntem martorii împlinirii chemării Stăpânului-Prieten ce ni se vădește a fi Stăpânul-Tată. O umbră de preocupare obscură ne depărtează de adevărata chemare. Dumnezeu nu ne cheamă doar să ne vadă, ci să ne ofere cina înveșnicirii noastre. Martorul Său cel mai fidel? Fiul Omului intrat în văgăuna vieților noastre ca să ne arate ieșirea – Exodul –, și trecerea spre viață veșnică – Paștele. Dar toate acestea încep din pragul staulului din Betleem cu smerenia absolutului făcut posibil vederii, înțelegerii. De ce sunt importanți strămoșii după Trup ai Domnului? Pentru că prin trup din trupul lor putem acum să gustăm din cina Împăratului: Trupul și Sângele Lui!